Am avut o relatie de trei ani cu un barbat pe care il iubeam cu bune si cu rele. Era lumina ochilor mei, chiar si atunci cand ne certam. Am avut mereu provocari in relatie, dar eu nu m-am gandit niciodata sa ne despartim. Il iubeam si nu imi vedeam viata fara el, insa se pare ca in inima lui se duceau alte lupte. Nu imi oferea el atentia pe care mi-o doream, dar imi spuneam ca ar trebui sa ma multumesc cu ce am. Nu ma intrebam daca asa ar trebui sa fie o relatie. Adevarul este ca era prima mea legatura sentimentala amoroasa si nu stiam prea multe despre cum ar trebui sa fie un barbat care iubeste cu adevarat o femeie.
Schimbarile cred ca au inceput sa apara dupa primul an. Ajunsese sa imi spuna in fata cu sinceritate ca nu ma iubeste, dar eu credeam ca glumeste cu mine. Altfel de ce ar fi continuat relatia atat timp? Nu inteleg nici acum de ce a preferat sa ramana cu mine daca nu ma mai iubea. Acum zambesc amar si ma gandesc ca poate n-a facut-o niciodata...
A ales sa isi petreaca atatea zile din viata lui cu mine, dar cu mintea era departe. Vedeam ca zambetul entuziasmat ii dispare treptat de pe fata, dar ma minteam pentru ca eu eram tot mai indragostita cu fiecare zi care trecea. Cumva cred ca simteam in sufletul meu ca este ceva in neregula... Pana la urma, inimile sunt primele care simt despartirea, dar mintea refuza sa o creada si tot lungeste relatia ca intr-o agonie.
El nu isi mai facea de ceva vreme planuri de viitor cu mine si imi arunca acuzator in fata ca nu ne potrivim. De parca as fi avut pe mine niste haine pe care nu voiam sa le schimb. Daca as fi stiut macar ce il deranja, as fi incercat sa fiu pe placul lui, dar frustrarile lui nu aveau nume clare. In loc sa se concentreze pe relatia noastra, a ales sa se ocupe de hobbyurile lui, timp in care eu ma treceam ca o lumanare.
Acum, dupa atat timp de la despartire, realizez ca nu mai pot fi fericita cu nimeni pentru ca el nu a stiut sa ma aprecieze. Nu mi-a multumit nici macar pentru tot ceea ce am adus frumos in viata lui. Atunci cand nu s-a mai simtit implinit, a asteptat ca eu sa umplu toate golurile lui, dar orice incercam era in zadar. Zambetul meu cald, senzualitatea si frumusetea mea nu mai insemnau nimic pentru el. Imi scotea in evidenta defectele, iar la calitati nici macar nu se mai gandea. Dar nu se despartea de mine, ci ma distrugea putin cate putin. Nu stiu cum de si-a facut curaj in cele din urma, dar a iesit din viata mea la fel cum intrase: fulgerator. I-am oferit tot ce aveam mai scump, dar n-am reusit sa salvez tot ce construisem in acei ani (mai mult singura - ce-i drept!).
De ce se despart de noi oamenii pe care ii iubim, oamenii carora le oferim atat de multe lucruri frumoase? Ce nu functioneaza si de unde provine problema? Suntem noi sau ei de vina?
Urmareste-ne pe Google News
