Regretatul Gabriel Garcia Marquez (a încetat din viaţă în aprilie 2014) este celebru mai ales pentru monumentala sa operă „Un veac de singurătate”, dar cititorii nu ar trebui să rateze nici „Despre dragoste şi alţi demoni”, o mică bijuterie literară în care superstiţiile, dragostea, dogmatismul, posesiunea şi nebunia se împletesc superb în stilul plastic al lui Marquez, de o frumuseţe captivantă. În secţiunea Recenziile Divei te invităm azi să guşti una dintre capodoperele literaturii sud-americane!
Când dragostea e sinonimă cu posesiunea şi nebunia
„Despre dragoste şi alţi demoni” a fost publicată în 1994 şi iniţial nu s-a numărat printre marile opere ale lui Marquez. Vei găsi însă ascunsă în paginile sale o adevărată bijuterie, care te captivează în mod inexorabil, care sfidează legile moralităţii, dar în capcana căreia devii prizonieră de bunăvoie, lăsându-te în seama vrăjii exercitate de maestrul păpuşar Gabriel Garcia Marquez.
Atunci când autorul-narator Marquez este trimis de şeful său să acopere ştirea golirii criptelor fostei mănăstiri a călugăriţelor clarise, acesta nu bănuieşte că va fi protagonistul unei adevărate revelaţii. Scena este cutremurătoare: osemintele vechi de câteva sute de ani, aparţinând unor figuri religioase emblematice sau unor nobili iluştri, sunt aruncate la grămadă, cu o lipsă de respect care îl şochează pe narator. Însă momentul în care este dezgropat trupul unei fetiţe de 12 ani, cu plete lungi roşii, de peste 20 de metri, este cel care îl marchează, amintindu-i de o legendă pe care i-o povestise bunica sa în copilărie.
Sierva Maria este protagonista poveştii lui Marquez, o micuţă marchiză de 12 ani, simbol al vitalităţii într-o lume decrepită. Unica fiică a al lui Don Ygnacio de Alfaro y Duenas, al doilea Marchiz de Casalduero, şi a Bernardei Cabrera, fata unui negustor care l-a atras pe marchiz în capcana unui mariaj nedorit de niciunul dintre ei, este ignorată de părinţi şi creşte în mijlocul sclavilor de culoare, pe o insulă din America de Sud, în secolul al XVIII-lea. Fericită, fără nicio grijă, existenţa Siervei Maria este tulburată în momentul în care e muşcată de un câine turbat, un fenomen frecvent al acelor vremuri. Deşi fetiţa nu are niciun simptom de turbare, tatăl său, palidul şi funestul marchiz, lipsit de viaţă, îşi asumă menirea aproape sacrosanctă de a o vindeca. În acest sens, el îl consultă pe doctorul Abrenuncio de Sa Pereira Cao, un medic cu viziuni moderniste, care îl sfătuieşte să aştepte şi să îşi doftoricească fata nu cu remedii superstiţioase, ci cu fericire.
Ascultându-i la început sfatul, marchizul se apropie de copilul său străin, cu păr roşu lung şi salbe colorate atârnate de sclavi la gât, încăpăţânată, cu o imaginaţie fecundă care se traduce în minciuni abile pe care le rosteşte cu seninătate, cu un mers uşor, tainic, şi o făptură aproape imaterială, trezind groaza în sufletul mamei sale. După ce fata face febră în mod nejustificat, disperat, marchizul o lasă pe mâna vracilor, care o chinuie, afectându-i şi mai tare piciorul muşcat de câinele turbat (şi vindecat).
Este momentul în care episcopul din colonia spaniolă decide să intervină, animat de convingerea că Sierva Maria este posedată de demoni şi că simptomele sale nu sunt manifestări ale turbării, ci simple dovezi ale faptului că trupul îi este ocupat de Satana. Deşi ateu, marchizul hotărăşte să îi dea crezare şi acceptă ca fetiţa să fie trimisă la mănăstirea Santa Clara, lăsată în grija călugăriţelor superstiţioase, care pun orice gest al ei pe seama posesiunii demonice. Episcopul îşi numeşte şi el un reprezentant, pe Cayetano Delaura, un preot intelectual, cu o pasiune pentru citit şi o deschidere în viziune care îi permite să se apropie cu toleranţă de micuţa fată şi să pună sub semnul întrebării semnele posesiunii sale. Nu trece mult şi tandreţea lui Delaura se transformă în dragoste, împărtăşită şi de sălbatica, dar ingenua Sierva Maria.
Dragostea, unul dintre demonii existenţei
„Despre dragoste şi alţi demoni” începe lin, ca o poveste îngânată duios de bunica, pe care o asculţi cu pleoapele îngreunate de somn. Însă, încet-încet, somnul dispare şi realizezi că citeşti cu aviditate, înghiţind cuvintele, fascinată şi totodată oripilată de poveste, incapabilă să o laşi din mână. Cartea nu m-a captivat cu adevărat decât în ultima sa parte, atunci când am înţeles că este cazul să renunţ la orice formă de rezistenţă şi să accept că Garcia Marquez a câştigat: eram prizoniera sa.
Cea mai puternică formă de autoritate a scriitorului, mecanismul cu care prinde cititori în plasă, este stilul plastic, vibrant, dar care pare lipsit de efort. Cuvintele se întrepătrund într-un dans armonios, povestea curge lin, înnobilată de metafore şi epitete, care nu par deloc forţate. Scriitorul pompează cu graţie imagini vizuale şi auditive, descriind o societate colorată, în care nobilii spanioli sunt lipsiţi de viaţă, sclavii negri sunt plini de ea, părul roşu al Siervei Maria simbolizează vitalitatea, iar dragostea se întrupează în demon care atrage cu o putere distructivă.
Cel mai evident semn al faptului că Garcia Marquez te face prizonieră de bunăvoie a operei sale este perspectiva pe care majoritatea cititorilor (printre care mă includ şi pe mine) o au asupra poveştii sale de dragoste. Atunci când Cayetano Delaura se îndrăgosteşte de fetiţa considerată posedată, care îl scuipă, îl loveşte cu putere demonică şi îl tratează cu tot dispreţul, iar Sierva Maria îi întoarce sentimentul, mângâierile şi expresia fizică a dragostei lor (nu ajung la intimitatea totală) sunt percepute ca fiind manifestări ale unei iubiri tragice, de Romeo şi Julieta. Deşi autorul obiectiv (Garcia Marquez nu intervine decât rareori în poveste, exprimându-şi succint părerea) ne aminteşte frecvent că bărbatul are 36 de ani, iar copila doar 12, de prea puţine ori ne gândim la pedofilie, poate şi din cauza complexităţii şi misterului protagonistei copile. Oricum, legile moralităţii sau convenţiile societale nu au nicio autoritate asupra noastră, iar şirul gândurilor ne este ordonat doar sub bagheta naratorului.
Faptul că lăsăm realismul magic al autorului să ne invadeze este o altă dovadă că „Despre dragoste şi alţi demoni” este una dintre cele mai captivante cărţi. Garcia Marquez dictează, iar noi ascultăm cu inima cât un purice: credem toate faptele magice povestite şi ne îndoim de evenimente cotidiene, pentru că aşa îşi doreşte autorul.
Desigur, „Despre dragoste şi alţi demoni” nu este o carte imorală. Lumina dragostei străluceşte precum focul pletelor Siervei Maria, într-o lume murdară, degradată de dogmatismul religios şi de prejudecăţile de rasă. Personajele complexe, care palpită încontinuu la limita gri dintre bine şi rău, au motivaţii mai mult sau mai puţin puternice, dar pe care le înţelegi cu deplină claritate. La sfârşit, ne este servită, din nou, extrem de subtil, o lecţie: aceea că atitudinea, comportamentele şi greşelile noastre sunt demoni care ne posedă şi care ucid, mai presus de fiinţele supranaturale invocate.
Noi îţi recomandăm să îţi întregeşti lista de experienţe literare cu „Despre dragoste şi alţi demoni”: îţi promitem că îţi va fi extrem de greu să te sustragi farmecului ei.
Lasă-te subjugată de o altă operă celebră a literaturii universale: „Dracula”, de Bram Stoker!
Urmareste-ne pe Google News
