„Diversitatea de opinii despre o operă de artă demonstrează că opera este nouă, complexă şi vie”. Ne bucurăm că Oscar Wilde gândea aşa, deoarece singurul său roman a suscitat o imensă controversă la publicare, cititorii considerând că aluziile homoerotice şi alegerile de blamat ale personajului principal erau o formă prin care scriitorul „promova imoralitatea”. „Portretul lui Dorian Grey” a văzut lumina tiparului în 1890, în Lippincott's Monthly Magazine, dar a fost republicată în 1891, cu câteva modificări ale unui Wilde pus pe gânduri de extraordinara opoziţie pe care opera sa o provocase. Criticată, urâtă, considerată „un păcat”, cartea sa şi-a câştigat azi titlul de „clasic al literaturii”.
Imoralitate, egoism, cruzime, degradare morală şi suflet vândut Diavolului
„Portretul lui Dorian Grey” nu este o poveste de dragoste, şi cu atât mai puţin o pildă despre bine. Dimpotrivă: romanul redă degradarea şi pervertirea unui suflet, vorbeşte despre cruzime, egoism, corupţie morală, toate îmbrăcate în haina superficială a frumuseţii şi a tinereţii.
Dorian Grey este un tânăr inocent, de o frumuseţe răpitoare, al cărui portret este pictat de Basil Hallward, un artist care devine din ce în ce mai obsedat de atrăgătoarea sa muză. Basil îl prezintă pe Dorian prietenului său, Lordul Henry "Harry" Wotton, un aristocrat cu o viziune aparte, hedonistă, care consideră că singurul scop al vieţii este să poţi bifa cât mai multe plăceri! Printre opiniile controversate pe care Henry le lansează fulgerător, într-un dialog sclipitor, apare însă un gând care îl alarmează pe Dorian: acela că, timpul curge, iar frumuseţea şi tinereţea lui vor păli, astfel încât viaţa lui se va goli de sens.
Speriat, Dorian se roagă ca, printr-un schimb supranatural, el să îşi păstreze frumuseţea şi tinereţea intacte, iar tabloul său să îmbătrânească şi să se urâţească în schimb. Dorinţa îi este îndeplinită, printr-un mecanism faustian, iar tânărul începe să experimenteze toate plăcerile, morale dar mai ales imorale, cu satisfacţia ca niciun rid să nu îi păteze frumuseţea inocentă.
Nici dragostea nu îi este străină. Dorian cunoaşte o actriţă, Sibyl Vane, frumoasă şi talentată, de care se îndrăgosteşte şi pe care o cucereşte cu uşurinţă. Iubirea o schimbă însă pe fată şi o împiedică să îşi mai rostească replicile cu aceeaşi măiestrie, fiindu-i imposibil să mai redea acum cu artificialitate un sentiment pe care îl încerca şi în viaţa reală. Dezamăgit de faptul că iubita sa îşi pierduse tot farmecul pe scenă şi considerând că îl făcuse de ruşine în faţa prietenilor săi, Dorian o respinge pe Sybil, care, deznădăjduită, hotărăşte că nu mai poate să trăiască şi se sinucide.
Este pentru prima dată când chipeşul şi imoralul nostru protagonist simte o urmă de remuşcare. Privindu-şi reflecţia din tablou, descoperă că arta îi reliefează acum un chip urâţit, pe care se citeşte cruzimea, în timp ce realitatea ce se reflectă în oglindă evocă aceeaşi faţă inocentă, frumoasă. Hotărăşte că de acum încolo se va putea deda la orice crimă, fără teamă de pedeapsă fizică, iar drumul vieţii îl poartă din ce în ce mai jos, într-o călătorie a degradării morale fascinantă pentru cititor.
Un roman estetic al cărui singur scop este frumuseţea
Scris şi publicat în epoca victoriană, „Portretul lui Dorian Grey” redă concepţia lui Oscar Wilde, adept al curentului estetic. Pentru acest irlandez de geniu, singura menire a unei opere literare este să fie frumoasă, iar scopul artei este să fie...artă, liberă de orice responsabilitate. Această concepţie se deosebea puternic de cea preponderentă în epocă, conform căreia formele de artă, şi mai ales literatura, trebuiau să educe, să reflecte idei politice, sociale, să îmbogăţească mintea, cultura şi sufletul cititorului.
Desigur, aceste concepte, şocante chiar şi pentru vremea noastră, au fost de-a dreptul oripilante la începutul secolului XX. Oscar Wilde a fost astfel nevoit să scrie o prefaţă la a doua ediţie a romanului său, în 1891, în care justifica rolul artei şi afirma că „Nu există carte morala sau imorală. Cărţile sunt fie scrise bine, fie scrise prost. Atât şi nimic mai mult”. Desigur, nici această argumentare nu l-a ajutat prea tare: deşi „Portretul lui Dorian Grey” este acum considerat unul dintre stâlpii literaturii gotice, cu influenţe horror şi motive preluate din „Faust” al lui Goethe, la vremea publicării a fost repudiat, considerat un eşec, iar Wilde a sfârşit prin a fi condamnat pentru comportament imoral (homosexualitate) pe baza unor citate din singurul său roman publicat. Marele scriitor a părăsit în cele din urmă Anglia şi şi-a trăit ultimii ani de viaţă în Italia şi Franţa, singur şi sărac.
Desigur, geniul său a fost recunoscut în secolul următor: „Portretul lui Dorian Grey” este una dintre cel mai bine scrise cărţi din istorie, reflectând spiritul sclipitor al lui Wilde, înşirându-se ca o colecţie de citate, de dialoguri spumoase, cu un limbaj bogat, cursiv, la fel de frumos precum atrăgătorul său protagonist. Dacă ai cunoştinţe avansate de engleză, să nu citeşti cartea în original este un păcat de neiertat, mai grav decât cele comise de Dorian Grey. Noi îţi enumerăm numai câteva dintre superbele sale citate:
„În ziua de azi, oamenii ştiu preţul oricărui lucru, dar nu cunosc valoarea a nimic.”
„Căsnicia e singurul tip de închisoare pe viaţă a cărei sentinţă poate fi suspendată pentru purtare rea.”
„Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”
„Singurul lucru mai rău decât să fii vorbit pe la spate este să fii ignorat total”.
Respins, urât, marginalizat din cauza orientării sexuale şi, deşi o vedetă a timpului său, rareori apreciat aşa cum ar fi meritat, Oscar Wilde rămâne unul dintre cei mai mari maeştrii ai condeiului. Tu i-ai citit opera de căpătâi, „Portretul lui Dorian Grey”?
Dacă ţi-am trezit apetitul pentru cuvântul scris, descoperă aici recenzii pentru alte opere nemuritoare ale literaturii, „La răscruce de vânturi” şi „Mândrie şi prejudecată”!
Urmareste-ne pe Google News
