Poate și acum suntem fericiți și nu știm...

Poate și acum suntem fericiți și nu știm...

Ana Maria Munteanu, redactor sef Divahair.ro

Da. Exact așa cum scria El Pais acum câteva zile: ”Eram fericiți și nu știam”. Și astăzi poate scrie: ”Poate sunem fericiți și nu știm”.

Carantină. Armata pe străzi. Ora de intrat în casă. Restricții la care nu am fi visat. Sacrificii de tot felul. Morți cu nemiluita în jur. Coșmar. Asta ne este viața acum.

Că este mult mai grav decât ne așteptam... asta devine din ce în ce mai clar pe măsură ce trec minutele. Nu orele, nu zilele, ci minutele. Pentru că, de acum fix o lună, din ziua de 26 februarie 2020, viața noastră avea să se schimbe radical. Și nu doar pentru o zi, o lună, un an, ci pentru totdeauna, într-un fel sau altul. Cu fix o lună în urmă a fost confirmat primul caz de coronavirus în România. Și viața noastră așa cum o știam, cu bune și cu rele deopotrivă, se terminase. Deși nu conștientizam asta pe atunci și, cumva, încă nu o conștientizăm.
Ne revoltăm, ne smulgem părul din cap cu furie că suntem obligați să stăm în case. Că nu avem voie să ne vedem cu oamenii dragi. Că nu putem să lăsăm soarele călduț de primăvară să ne mângâie chipul la cafeneaua preferată sau la barul din cartier la care obișnuiam să ne petrecem puținul ăla timp liber de după muncă... Dăm cu pumnul în masă că, fără să fi greșit cu nimic – aparent! -, ducem o viață cu niște limite la care nici în cele mai rele vise ale noastre nu ne-am fi așteptat... Trăim cu teama constantă în suflet că vom rămâne fără loc de muncă – noi cei care încă mai avem unde să “pontăm” zilnic. Muncim, dar câteodată pare că muncim în gol. Că tot nu vom putea scoate capul la suprafață când o fi să se termine situația aceasta…

Deschidem ochii, în fiecare dimineață, într-o lume în care nu numai că timpul s-a oprit cumva în loc. Dar s-a oprit în niște vremuri de coșmar, în niște vremuri pe care nu i-ai dori să le trăiască nici cel mai mare dușman. Oamenii răman, de pe o zi pe alta, fără loc de muncă. Alții pot afla, în orice secundă, că de mâine nu mai este nevoie de serviciile lor. Pa, la revedere, mulțumim că ați colaborat cu noi!
Ni se spune că nu avem voie să ieșim decât 2 pași în afara casei, până după de ale gurii și de ale sănătății. Și te întrebi atunci… cu ce este viața ta actuală, tu, cetățean model, diferită de a unui pușcăriaș? Diferită de a unui infractor arestat la domiciliu?

Deși logic conștientizăm că sunt oameni care o duc, clipă de clipă, infinit mai rău ca noi, este în natura omului să se plângă de ceea ce îl afectează în mod direct. Să îl apese cel mai tare ceea ce trăiește el, cu toate că știe, de exemplu, că între 2 respirații de ale lui, milioane - îmi e teamă să zic miliarde! - de oameni de pe planeta asta și-au dat ultima suflare. Singuri. Fără o alinare. Fără o ultimă vorbă bună sau o privire caldă aruncată, înainte să închidă ochii pentru ultima oară...

Dusul gunoiului a devenit o evadare

E firesc să ne fie teamă când vedem că totul se prăbușește în jurul nostru cu o viteză amețitoare. Când, în câteva clipe, viața așa cum o știam pur și simplu NU MAI EXISTĂ! Când până și dusul gunoiului a devenit un privilegiu, o bucurie, o evadare. Când ziua de mâine nu mai este promisă (nici până acum nu era, dar acum conștientizăm și mai mult asta...) Când vedem disperarea din jur, din sufletele și ochii oamenilor cărora li s-au tăiat salariile, cărora li s-a desființat locul de muncă și au fost trimiști în șomaj tehnic. Când, pe de altă parte, vedem frica șoptită doar de ochi dar permanent existentă în sufletele celor care încă, zi de zi, își onorează munca fix ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – știți voi, cei pe care ori îi luam de buni și îi consideram invizibili, de la femei de serviciu, curieri, gunoieri, șoferi de autobuze/taxi/Uber/vatmani etc. -, deși știu că în orice clipă, fără să știe, pot fi contaminați cu virusul care curmă nemilos atâtea vieți...

E firesc să ne tremure inima, de când deschidem prima oară ochii dimineața și uităm să îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a oferit privilegiul de a ne trezi și astăzi până când punem, seara, capul pe pernă.

Și cu atâta greu în suflet și moarte în jur nu realizăm un lucru. Vital. Poate... Poate și acum suntem fericiți și nu ne dăm seama. Pentru că greul adevărat abia de acum înainte începe. Și nu numai la noi în țară. Nu. De la cea mai mică țară până la marile puteri, cu toții am fost loviți, pe nesimțite, de acest monstru ucigaș. Ucigaș de suflet și de trup, care a venit, strecurându-se, cu coasa lui tăioasă și a pus stăpânire pe viețile noastre. Și cu toate astea, cu tot ce se întâmplă în jur... Și acum, da, în tot acest context macabru... noi suntem fericiți și nu realizăm!

Aveam nevoie de o pandemie să ne facă să realizăm ce este cu adevărat important pentru noi? Aveam, pare-se. Familia este tot ce contează. Familia de sânge și oamenii care, deși departe, sunt în sufletul tău și tu în al lor. Cei de care distanța asta impusă legal mai mult a reușit să te apropie. Câți părinți nu au spus, printre șiroaie de lacrimi, că le-au mărturisit micuții lor cât de fericiți sunt că mami și tati sunt acasă... Câți bunici, de care altfel mulți ar fi uitat, nu au fost sunați, serbați de la distanțp în zile aniversare, de cei care, luați de valul vieții, au mai uitat de ei... Câte prietenii nu au înviat în acest context. Câți oameni nu au fost aduși la realitate?

Citește și Semne că ești infectat cu COVID-19

Dacă de asta aveam nevoie ca să învățăm ce înseamnă cu adevărat să trăim, nu doar să existăm... Atunci să uităm de toate greșelile trecutului și să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ultima de viață sau ultima bună din această viață. Pentru că, brusc, totul a devenit mai imprevizibil ca oricând. Și trebuie să învățăm din experiențele traumatizante prin care trec frații noștri din celelalte țări greu lovite de coronavirus.

Dacă la început – cum o facem și noi, de altfel – italienii băteau din picior ca un copil răsfățat că nu pot ieși din case, acum disperarea lor a atins cote maxime, după ce întreaga țară, de la un capăt la altul, a fost împânzită de convoaie de camioane purtând trupurile neînsuflețile ale miilor de oameni uciși de cumplitul virus...

Avem exemplu de AȘA NU, de ce nu plecăm urechea la el? De ce nu vedem scenariul de groază care depășește orice imaginație după care s-au desfășurat situațiile în Italia și Spania? De ce? În direcția aia mergem, oameni buni. Nu spre mai bine. Și nici nu stăm pe loc. Nu, totul se agravează de la o secundă la alta, pe măsură ce tu citești aceste rânduri, alte mii de oameni au închis ochii pentru totdeauna din cauza unui virus care putea fi ținut în frâu cu... un pic de disciplină! ATÂT!

Citește și False sau adevărate? 6 remedii care te-ar scăpa de coronavirus, viralizate pe Internet, explicate de specialiști

Previziunile, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, ale oamenilor de știință sunt mai mult decât îngrijorătoare. Atât pentru România cât și pentru întreaga lume, indiferent de dotările fiecărei țări în parte

Poate că și acum suntem fericiți dar nu realizăm. Că de mâine totul poate fi mai rău, pe măsură ce carantina se prelungește – mai ales din cauza celor care, cu inconștiență maximă, nu respectă indicațiile autorităților și îi pun și pe ceilalți în pericol. Și va fi mai rău. Așa că să ne bucurăm. Să ne bucurăm la intensitate maximă. De tot și toate. De soarele care intră timid pe geam. De șuierul vântului decembrist care se aude, la final de martie, afară. De zgomotul făcut de ciocanul vecinului nesuferit care meșterește de la 7 dimineața fără oprire. De claxonul disperat care încă se mai aude la semafor. De munca multă pe care – unii – încă o avem. De ciorba de care tragem de mai bine de 4 zile și nu mai avem poftă să o mâncăm pentru că fiecare zi are același gust. De poza aia haioasă trimisă de colega pe care nu o prea ai la suflet dar pe care ai îmbrățișa-o strâns dacă ai putea acum, la ce of duci în suflet… De glasul bunicilor – cei care îi mai aveți, binecuvântaților – auzit la capătul celălalt al telefonului. De videocall-ul cu părinții, prietenii, oamenii pe care îi purtați în gând și rugăciuni… De Internet. De telefonul ăla nenorocit pe care ai dat o grămadă de bani dar l-ai fi schimbat doar așa, ca să fii la modă… De omul ăla de pe Instagram cu care doar virtual vorbești, lucruri mai mult decât intime, desi nu v-ați văzut niciodată în viață.

Citește și Ghidul ”idiotului” pentru a ne proteja împotriva COVID-19. Un medic de la Urgențe ne spune ce să facem!

Învățăm să ne bucurăm de cele mai importante – a se citi, din păcate, cele mai ignorate și luate de bune – lucruri din viața noastră. O viață nouă. Luată de la zero. Cu bune, cu rele, cu foarte rele. Învățăm să luăm fiecare zi pe rând, cu zâmbetul pe buze, putere de muncă și dorință de a trăi.
Asta pentru că, la final de viață – când o fi, la fiecare în parte – să fie aceasta, cu ele rămânem pe retina sufletului. Cu vorba caldă spusă de un strain. Cu sentimentul lăsat de un om drag. Cu amintirea de neegalat a căldurii soarelui dimineții pe fața ta. Cu sunetul valurilor mării, care se sparg înspumat de mal, la apus. Cu privirea duioasă și vocea plină de iubire a bunicii când îți spune să te îmbraci bine că e frig afară.

Trăiește, române, momentul! Bucură-te de clipa de acum, nu îți consuma energia și epuiza sufletul concentrându-te pe ziua de mâine! Fă asta, este singura vindecare gratuită de care ai parte! Totul stă în mâinile tale, ajută-te. Trezește-te și… trăiește! O zi în carantină în sânul familiei tale nu trebuie să fie o tragedie ci o binecuvântare! Azi, mai mult ca oricând, avem toate motivele să trăim clipa, ca și cum ar fi ultima pe acest Pământ!

 Urmărește harta interactivă a îmbolnăvirilor cu coronavirus aici.

Surse foto: Getty, Pixabay

Articolul urmator
Cele mai bune ceaiuri pentru subțierea sângelui
Cele mai bune ceaiuri pentru subțierea sângelui
Ți-ai întâlnit iubirea vieții până acum?
Incepe quiz
Ți-ai întâlnit iubirea vieții până acum?

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.8 (10)
Abonează-te la newsletterul DivaHair!
Va rugam sa completati campurile necesare.