Dacă „Mândrie şi prejudecată” era declarată a doua cea mai iubită carte britanică a tuturor timpurilor (după „Stăpânul Inelelor„), „Pe aripile vântului” a fost onorată cu exact aceeaşi distincţie, de data aceasta pe tărâm american, fiind precedată în inima fanilor doar de Biblie! Capodopera epică a lui Margaret Mitchell a fost scrisă din plictiseală, pe când jurnalista de douăzeci şi ceva de ani se refăcea după un accident, dar a devenit un bestseller la scurtă vreme după publicare, câştigând faimosul premiu Pulitzer în 1937 şi fiind ecranizată pentru o sumă record în 1939, într-un film în care protagoniştii Vivien Leigh (Scarlett O’Hara) şi Clark Gable (Rhett Butler) au strălucit!
Roman de dragoste sau evocare controversată a trecutului?
Scarlett O’Hara este, în primăvara lui 1861, o Southern Belle (frumoasă a Sudului) cu o singură grijă: aceea de a avea cât mai mulţi admiratori. Cu un tată irlandez şi o mamă făcând parte din nobilimea franco-americană, Scarlett are ochi verzi mistuitori, o personalitate capricioasă, un temperament de neîmblânzit şi o pasiune vinovată pentru Ashley Wilkes, un tânăr şters, în care vede o întruchipare a cavalerului netemător. Aflând că adoratul ei urma să o ia în căsătorie pe verişoara sa Melanie, Scarlett îşi dezvăluie pătimaş sentimentele, dar este respinsă, nu pentru că nu e iubită, ci pentru că Ashley intuieşte că diferenţele dintre ei ar fi fatale unei eventuale relaţii. Eroina noastră îşi exprimă cu destul de puţină delicateţe furia la auzul acestei veşti, dar este surprinsă de Rhett Butler, un bărbat cu o reputaţie de aventurier, care fusese martor la scena ei de dragoste şi care o aplaudă pentru comportamentul ei cu totul neobişnuit.
Nu numai viaţa amoroasă a lui Scarlett porneşte pe o cale tragică, ci şi situaţia politică a vremii. Statele din sud îşi declară secesiunea după alegerea ca preşedinte a lui Abraham Lincoln şi a deciziei sale de a pune capăt sclaviei, iar curând izbucneşte războiul. Rănită, Scarlett îl ia de soţ pe Charles Hamilton, fratele lui Melanie, sperând că îi va frânge inima lui Ashley, dar soţul este nevoit să o părăsească pentru a se înrola, dar moare, în mod convenabil, de pneumonie. Plictisită, văduvă şi proaspătă mămică, frumoasa sudistă părăseşte plantaţia familiei, Tara, pentru a locui la Atlanta cu Melanie şi mătuşa Pittypat. Scarlett se reîntâlneşte cu Rhett şi, pe măsură ce războiul progresează şi yankeii (combatanţii nord-americani) se apropie, este prinsă între grijile asupra propriei siguranţe şi promisunea făcută lui Ashley, de a veghea asupra lui Melanie, însărcinată şi pe punctul de a naşte. Retrăgându-se din calea atacurilor, ele se întorc la Tara, unde eroina noastră află că mama sa a murit, că tatăl ei a înnebunit şi că este nevoită să se ocupe singură de supravieţuirea sa, a familiei şi a prietenilor, dar şi să facă faţă noilor realităţi politice de după război.
„Pe aripile vântului” a fost descris drept un „roman de formare”, subliniind maturizarea personajului principal, Scarlett. Ca orice bildungsroman, naraţiunea este realizată în ordine cronologică, iar punctul de vedere al eroinei ne poartă pe calea evoluţiei lui Scarlett.
Dincolo de traiectoria sa, temele principale din „Pe aripile vântului” sunt dragostea şi perspectiva istorică. Sufletul îţi va tresălta cu siguranţă în faţa uneia dintre cele mai atipice poveşti de dragoste ale literaturii, cea dintre Rhett şi Scarlett. Niciunul dintre ei nu întruchipează valorile pe care inimile sensibile le pun la rang de cinste: Scarlett e răsfăţată, hotărâtă, netemătoare, dar nicidecum o lady, în timp ce Rhett e considerat un aventurier lipsit de scrupule, profitor şi nechibzuit, la rândul său un pretendent nedemn de titlul de gentleman. Mai mult, deşi ghiceşti uşor atracţia dintre ei şi poţi suspecta că sub faţada rece, zeflemitoare, chipeşul Rhett ascunde sentimente fierbinţi pentru Scarlett, dragostea temperamentalei eroine nu ne este dezvăluită decât mult mai târziu. În cea mai mare parte a romanului, Scarlett se crede îndrăgostită de efeminatul Ashley, epuizând nervii multora dintre cititoarele sale, care se întreabă cum de nu cade odată în plasa „băiatului rău” Rhett.
Dacă dragostea este o temă capricioasă în lumea lui Margaret Mitchell, la fel ca eroina sa, perspectiva istorică este mai consistentă, deşi nu mai puţin controversată. Considerat povestea nostalgică a bătrânului Sud şi prezentând o viziune uşor distorsionată, dulceag-permisivă asupra sclaviei (total opusă celei din „Coliba unchiului Tom”), „Pe aripile vântului” îi descrie pe negri ca fiind docili şi loiali stăpânilor albi, care îi tratează cu la fel de multă dragoste ca pe un animal domestic. Nu numai sclavia este pictată în nuanţe pastelate, ci şi alte realităţi ale perioadei Războiului de secesiune: Ku Klux Klanul, organizaţia rasistă extremistă formată la sfârşitul conflictului, este amintită doar sumar, fiindu-i atribuit un scop cât se poate de nobil, acela al apărării femeilor albe de periculoasele brute negre aflate în libertate. Desigur, şi populaţia de culoare a Americii beneficiază de pana blândă a lui Mitchell, care pune de multe ori în lumină blândeţea şi ataşamentul negrilor faţă de stăpâni, dar rareori disperarea lor violentă.
Oricâte inadvertenţe ar afişa, este imposibil să nu te laşi vrăjită de talentul de povestitoare al autoarei şi să nu cazi pradă fascinaţiei faţă de personajele sale viu colorate: fie că este vorba de temperamentala Scarlett, de bad boy-ul cu suflet mare Rhett, de molcomul Ashley sau de blânda Melanie.
Anti-eroina care supravieţuieşte sau de ce „şi mâine e o zi”
Poate că adorăm „Pe aripile vântului” pentru povestea sa ardentă de dragoste sau ne lăsăm înfiorate de contextul său istoric, dar nu îi putem nega principalul punct de atracţie: eroina Scarlett.
Pentru mine, înainte de a fi un roman de dragoste sau unul de război, „Pe aripile vântului” este o poveste a supravieţuirii. Romanul vorbeşte despre căderea unei lumi idealizate şi despre naşterea uneia noi, mai violentă şi mai dificilă, în care nu cei curajoşi, nobili sau inteligenţi reuşesc, ci aceia care sunt animaţi de instinctul de supravieţuire.
Iar Scarlett este supravieţuitoarea prin definiţie. Personajul ei nu se complace în perfecţionismul unui Mary Sue (simbol al idealului feminin în literatură sau artă), ci se suprapune mai degrabă peste conturul anti-eroinei: Scarlett este capricioasă, răsfăţată şi nu are nicio rezervă în a fura bărbatul surorii sale (al doilea ei soţ este manipulat să renunţe la sora ei pentru a se căsători cu ea, motivaţia lui Scarlett fiind una în aparenţă nobilă: are nevoie de bani pentru a salva Tara şi familia). Eroina noastră visează la un bărbat însurat în timp ce se căsătoreşte din răzbunare, pentru bani sau din atracţie cu alţi trei. Adoră să fie o femeie de afaceri dură şi nu ezită să ucidă cu sânge rece pentru a apăra viaţa ei şi a celor dragi, îşi îndepărtează cu răceală copiii şi este „brutală cu cei care o iubesc cu adevărat”, aşa cum spune Rhett.
În acelaşi timp însă, Scarlett este un simbol al feminismului: ea afirmă fără teamă că are o minte făcută pentru afaceri, mai ascuţită decât a multor bărbaţi, nu ezită să spună răspicat că nu mai vrea să se mărite şi nu îi pasă de părerea celor din jur. Ea supravieţuieşte unui război cumplit, foametei, unui climat politic instabil şi, în acelaşi timp, nu cu generozitate, ci cu un instinct natural de salvatoare, îi ţine sub aripa sa protectoare nu numai pe cei din familie, dar şi pe iubitul Ashley şi pe rivala Melanie.
Cel mai probabil, adevărata şi unica dragoste a lui Scarlett rămâne pământul, plantaţia Tara fiind singurul lucru stabil din viaţa sa. Aşa cum inima ei este dăruită pământului roşu din sud, sufletul cititorilor este furat fără voie de această eroină atipică, simbol al puterii şi luptei acerbe a poporului american.
Tu ce părere ai? Este Scarlett O’Hara simbolul literaturii americane? Ai citit „Pe aripile vântului”?
Urmareste-ne pe Google News
