„Bacalaureat”, în regia lui Cristian Mungiu, şi „Siernevada”, regizat de Cristi Puiu, sunt cele două filme româneşti selecţionate la ediţia din 2016 a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes în competiţia pentru trofeul Palm D’Or. În total, cinci filme româneşti concurează în 2016 la Cannes, însă succesul cinematografiei românești se bucură deja de o tradiţie îndelungată. În ultimii 15 ani, estetica realistă adoptată în cele mai premiate filme româneşti a afirmat România drept o adevărată forţă în cinematografia mondială şi a influenţat profund maniera în care aceste pelicule sunt realizate.
Pentru a te pregăti înainte de cea de-a 69-a ediţie a Festivalului de Film de pe Croazetă, DivaHair îţi dezvăluie cinci dintre filmele care au schimbat istoria recentă a cinematografiei româneşti. Descoperă-le pe toate în rândurile următoare!
După dealuri (2012, regizor: Cristian Mungiu)
După trofeul Palm D’Or obţinut în 2007 pentru „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, Cristian Mungiu revine cu „După dealuri”, o poveste despre reîntâlnirea a două fete care au crescut împreună, dar care au evoluat diferit. Alina (Cristina Flutur) îşi respectă promisiunea făcută în copilărie şi se întoarce din Germania pentru prietena sa Voichiţa (Cosmina Stratan), care şi-a găsit acum liniştea în rândul maicilor dintr-o mănăstire. Filmul a obţinut premiul pentru „Cel mai bun scenariu” în 2012 la Cannes, graţie unei calităţi evocatoare pentru filmele româneşti contemporane: dialogurile şi gesturile dintre personaje nu fac nicio concesie privitorului, inserând indicii care l-ar putea ajuta să intuiască natura relaţiei dintre Voichiţa şi Alina sau turnura întunecată pe care acţiunea urmează să o ia.
Jonglând între ambiguităţi şi tabuuri monahale, „După Dealuri” nu lansează acuzaţii, nu indică vinovaţi şi nici nu îşi propune să ofere o viziune completă asupra lumii, condensată în 90 de minute. Dacă păcatele enunţate în film sau dacă indiferenţa poate fi considerată un păcat, vizionarea filmului „După dealuri” te poate aduce mai aproape de a găsi un răspuns acestei probleme.
A fost sau n-a fost? (2006, regizor: Corneliu Porumboiu)
După 16 ani de la Revoluţia din 1989, într-un mic orăşel de provincie încă se mai dezbate dacă vreunul dintre locuitori a ieşit în stradă pe 22 decembrie înainte de 12:08, momentul evadării lui Nicolae şi Elena Ceauşescu la bordul unui elicopter. Virgil Jderescu (Teodor Corban), patronul unei televiziuni locale, îşi propune să găsească răspunsul într-o emisiune în care îi are drept invitaţi pe profesorul de istorie Mănescu (Ion Sapdaru) şi pe pensionarul Emanoil Pişcoci (Mircea Andreescu), însă dialogul lor degenerează rapid, iar intervenţiile acide ale telespectatorilor aduc și mai multă confuzie.
Îndelung comentată, „obsesia” filmelor pentru trecutul comunist îşi găseşte o nouă interpretare în „A fost sau n-a fost?”, una amuzantă şi ironică, în care tocmai pasivitatea tipic autohtonă în faţa evenimentelor de importantă istorică animă întreaga acţiune. Dacă a fost sau nu revoluţie în micuţul oraş, vei afla urmărind filmul regizat de Corneliu Porumboiu, distins în 2006 cu trofeul „Camera D’Or” la Cannes.
Filme româneşti premiate la Cannes: Moartea domnului Lăzărescu (2005, regizor: Cristi Puiu)
Deznodământul poveştii domnului Lăzărescu este dezvăluit încă din titlu, dar acest lucru nu va reduce cu nimic impactul emoţional pe care îl vei resimţi urmărind periplul prin spitalele româneşti al domnului Lăzărescu Dante Remus (Ion Fiscuteanu). Pensionarul în vârstă de 63 de ani, iubitor de pisici, cheamă o ambulanţă pentru a fi transportat la spital, unde medicii încearcă să îl plaseze dintr-o unitate în alta. În timp ce starea lui de sănătate începe să se degradeze şi domnul Lăzărescu porneşte pe ultimele drumuri, vei asista la o poveste despre singurătate şi solipsism, amabilitate şi indiferenţă, obiectificare şi umanitate, atent coregrafiată de regizorul Cristi Puiu.
Radiografia unui sistem medical bolnav şi atmosfera creată în „Moartea domnului Lăzărescu” pot fi două dintre lucrurile care te vor convinge că filmul merită trofeul „Un Certain Regard” la ediţia din 2005 a Festivalului de Film de la Cannes, însă cel mai important merit al aestei pelicule este, poate, că viaţa poate fi percepută într-un mod şi mai pregnant, surprinzător, chiar prin intermediul ficţiunii.
Marfa şi banii (2001, regizor: Cristi Puiu)
„Marfa şi banii”, primul lungmetraj regizat de Cristi Puiu, surprinde un drum Constanţa-Bucureşti, dar s-a dovedit a fi producţia care a pavat drumul României către Cannes. Ovidiu (Alexandru Papadopol), un antreprenor din Constanţa, acceptă să transporte un pachet cu o încărcătură misterioasă la Bucureşti, în schimbul unui câştig rapid. Mânat de dorinţa de a-şi deschide un butic după modelul afacerii de familie, acesta promite să respecte fiecare condiţie impusă de Marcel Ivanov, un gangster local cu o atitudine intruzivă. Alături de prietenul său, Vali (Dragoş Bucur), şi de iubita acestuia, Bety (Ioana Flora), nu durează mult până când Ovidiu realizează că prezenţa unei maşini roşii pe autostradă nu este întâmplătoare şi că fiecare acţiune le este atent urmărită de pasagerii acesteia.
Însă experienţa autohtonă de roadtrip nu este lipsită de momente neprevăzute, succedate într-un ritm care amplifică senzaţia de veridicitate a evenimentelor desfăşurate pe ecran şi a jocului actoricesc. Înainte de ediţia din 2016 a Festivalului de Film de la Cannes , „Marfa şi banii” nu poate lipsi din lista filmelor pe care le vei viziona în această vară!
Aurora (2011, regizor: Cristi Puiu)
Curentul realist din cinematografia română îşi găseşte cea mai bună expresie în „Aurora”, unde Cristi Puiu îşi asumă simultan postura de regizor şi protagonist cu un thriller deghizat într-un documentar, care te va ţine cu ochii lipiţi de ecran de-a lungul celor aproape trei ore. Ermetic şi uneori chiar derutant, „Aurora” este un exerciţiu de urmărire a lui Viorel Ghenghea (Cristi Puiu), un inginer recent divorţat, tată a două fetiţe. Acţiunile şi gesturile pe care Viorel le realizează în perioada aparent „surprinsă” de cameră, precum achiziţionarea unei puşti, învoirea fetiţelor de la şcoală sau vizita la casa fostei sale soacre, pregătesc un climax lugubru: o serie de crime metodice, plănuite până în cel mai mic detaliu.
Victimele şi motivele din spatele crimelor rămâne să le descoperi în „Aurora”, unul dintre filmele româneşti care demonstrează că tensiunea poate fi cu atât mai mare când cele mai dramatice momente nu se desfăşoară chiar sub ochii tăi.
În ciuda faptului că se află în topul celor mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, producţiile premiate la Cannes continuă să stârnească păreri diferite, de la cronicile elogioase ale criticilor internaţionali până la percepţia împărţită a publicului. Tu ce părere ai despre stilul abordat în cele cinci filme româneşti contemporane? Spune-ne părerea ta în secţiunea dedicată comentariilor!
Urmareste-ne pe Google News
