Olga Delia Mateescu s-a născut pe 6 noiembrie 1949, la Livezile, în județul Bistrita-Nasaud, unde tatăl său, Igor Volosievici, își desfășura activitatea. Tatăl era medic, iar mama actriță. Cei doi s-au despărțit după trei ani de la nașterea fiicei lor, care a fost crescută de bunici la București.
Actrița își amintește cu afecțiune de atmosfera caldă din casa bunicilor, unde iubirea pentru teatru și basme a pregătit terenul pentru pasiunea ei ulterioară: actoria.
„În copilărie am trăit cea mai completă securitate tandră în casa bunicilor care m-au crescut și mi-au oferit un fel de atitudine față de oameni, un palier de valori pe care le socotesc imuabile. Erau pensionari și, în vacanțele de iarnă sau de vară, când mergeam în satul bunicii, bagajele cu cadouri erau nenumărate.
Mi-l amintesc pe bunelul cum număra în gară bagajele: cincisprezece, Norico, plus fata! (...) Nu puteam fi fata mamei sau a tatei, ei erau despărțiți, tata medic la Iași, mama actriță în orașele de provincie. Studiaseră la Babeș-Bolyai, tata medicină, mama actorie cu profesoara Sonia Cluceru astfel încât, eu mică fiind, aveam ca prime cuvinte “La polițiune, vaidii, nene Dumitrache”! Sigur că am crescut cu ochii și sufletul în teatru, poate de aceea am ajuns actriță și nu fizician cum mai visam odată. Însă lumea, luna, basmele, familia, teatrul (și cel la microfon), le-am descoperit cu bunicii.
La adolescență mama m-a luat lângă ea. Când eram mică mai încercase dar, fiind ea plecată în turneu și lăsându-mă la niște prieteni, eu, cu papucii de balet încălțată, am fugit iarna, în noapte, la teatru să o caut. Nu era, am găsit numai o fotografie cu ea într-un dulap”, povestea artista.
În perioada adolescenței, Olga Delia Mateescu s-a întors să locuiască alături de mama sa. A urmat liceul în Reșița, oraș în care Aura Râmniceanu și-a dedicat peste 30 de ani carierei artistice, strălucind pe scena teatrului local.
„Liceul l-am făcut la Reșița, unde mama era actriță, liceul nr2, actualul Colegiu Național “Traian Lalescu”. Acum niște ani mi-am pierdut vocea de emoție când mi s-a oferit diplomă de cetățean de onoare al județului în școala mea.
Eram pe acea vreme pivot în echipa de baschet-fete, a liceului și a orașului, aveam școală, antrenamente, prieteni, cantonamente pe Semenic, plantam copaci pe Dealul Golului, nu știam ce înseamnă “rebel” sau “cuminte”, nu-mi puneam problema asta care acum are conotații moderne. Tocilar, rebel, popular sunt concepte americane în opinia mea. Atunci erai repetent, exmatriculat sau nu”, mărturisea ea.
În friguroasa atmosferă a Semenicului, pe timp de iarnă, inima Olgăi Delia Mateescu a cunoscut prima sa dragoste. Sentimentele ei au prins viață pentru Marcel Rițiu, un tânăr cu un an mai în vârstă. Totuși, drumurile lor s-au despărțit, iar Marcel a ales să plece la Timișoara pentru a studia filologia, în timp ce marea actriță a decis să meargă la București un an mai târziu.
„Pe Semenic, iarna, m-am îndrăgostit prima oară de Marcel Rițiu, cu un an mai mare, elev la “Bastilia”, liceul nr. 1, o clădire sumbră și neagră în contrast cu școala noastră nouă. Credeam că vom intra amândoi la teatru în București, dar Marcel a plecat la Timișoara, la filologie, eu la București cu un an mai târziu. Îmi amintesc cum mi-a adus la fereastra cabanei ceai cald și cum culegeam afine pe vârful Gozna.
Era un băiat inteligent, educat, frumos, bun la handbal. Când ne vedeam ne luam pe furiș de mână în plimbările de pe malul Bârzavei fiindcă deja se spunea despre mine că sunt fata bună care s-a înhăitat cu actrița aia! Mama era actrița aia. Oricum eram mai ‘exotică’ cu Bucureștiul și teatrul mamii, dar acolo mi-au rămas prietenii de o viață”.
Pasiunea pentru teatru a fost sădită profund în sufletul ei de către bunici, încă din copilărie. Totodată, exemplul puternic al mamei sale, Aura Râmniceanu, a fost o sursă inspirațională și un model de dedicare pentru marea actriță.
Drumul către realizarea visului său a început în anul 1969, când a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, specializarea Limbi romanice și clasice. În perioada studiilor, s-a alăturat trupei teatrului studențesc Podul, unde a avut ocazia să împărtășească scena cu viitori actori remarcabili precum Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu și Gelu Colceag.
Apogeul formării sale artistice a fost atins în 1973, când a absolvit cu succes Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, avându-l ca mentor pe profesorul Dem Loghin și primind, la absolvire, prestigiosul Premiu al Școlilor de Teatru.
„Am apărut la examen cu nişte tocuri de 8 centimetri şi mă mai dusesem şi pentru prima oară în viaţa mea la coafor. Eram posesoarea unui coc cu care mă simţeam foarte prost. Consider că, în momentul când am apărut în faţa comisiei, eram o persoană de 1.82-1.85 cm care începuse să miaune câteva poezii sensibiloase.
Aşa că am picat furtunos. Am făcut un an de latină şi greacă veche şi-n timpul ăsta am frecventat Teatrul Podul, aflat la începuturile lui. Îi ţin minte de acolo pe Gelu Colceag, pe Mircea Diaconu, pe Florin Zamfirescu. Aceea a fost o perioadă fabuloasă pentru mine. Era începutul… noi am vopsit pereţii, noi făceam luminile, noi scriam textele, era minunat”, povestește Olga Delia Mateescu.
Și-a început povestea în lumina reflectoarelor pe scena Teatrului Național din București în 1973, bucurându-se de roluri de succes timp de trei decenii. Debutul în film, în 1974, cu „Tată de Duminică”, a marcat o altă etapă a carierei sale strălucitoare.
Însă, în timpul perioadei comuniste, jocul actoricesc a fost adesea sub lupa cenzurii. Ea afirmă că, în ciuda presiunii și restricțiilor, actorii își făceau meseria cu dăruire, încercând să găsească latura umană în personajele alese de propagandă.
„Am luat-o ca atare. Noi, actorii încercam să ne facem meseria cât puteam de bine, coordonaţi de regizorii noştri. Repertoriul cuprindea un anume număr de piese contemporane româneşti propagandiste. Actorii trebuiau să facă bici din acele personaje model, prin încercarea de a le găsi latura umană, totuşi. Dar ăsta era meritul actorilor vremii. În rest, se puneau în scenă marii dramaturgi: Sartre, Cehov, Shakespeare, Ibsen, Goldoni, Moliere, Lope de Vega”, declară actrița.
În ciuda dificultăților impuse de regimul comunist, Olga Delia Mateescu a continuat să-și exercite meseria de actriță cu devotament și pasiune. Dar recunoaște că revoluția din 1989 a fost eliberarea aripilor creatoare, marcând sfârșitul unei ere și începutul unei noi libertăți scenice.
„E adevărat că aveam spectacole care erau vizionate de 7, 8, 9 ori înainte de a primi acceptul cenzurii. Iar asta era frustrant. Se schimbau cuvinte, ţineau la câteva amănunte care erau aberante: nu aveai voie să porţi un anume costum… Erau lucruri greu de acceptat pentru un creator.
Cred că cenzura era, în mare parte, asumată interior de către oameni. Asta se petrecea din cauza educaţiei primite, resimţite ca o presiune continuă asupra ta, în acea epocă.
Astfel că ajunsesem să facem câteodată lucrurile într-un anume fel, încă de la început, ştiind că astfel vom trece de cenzură. Spectacolele care conţineau anumite ,,şopârle” (cuvinte cu două înţelesuri care făceau referire la regimul comunist) nu mi-au plăcut. N-am fost dintre cei care le-au folosit. Pericolul cenzurii, pentru mine, a fost faptul că ţi-o asumai fără să vrei.
Recunosc că eu n-aş fi scris teatru dacă nu venea momentul 1989. Şi asta pentru că nu m-aş fi socotit liberă să fac aşa ceva: îmi puneam singură această barieră în faţă. Cred că multe aripi au fost frânte, chiar inconştient, de către regimul comunist.”, declară actrița.
Rolul emblematic al carierei ei, considerat de mulți critici ca fiind de referință, a fost „Domnișoara Nastasia”, într-o remarcabilă adaptare după G.M. Zamfirescu, în anul 1976.
Sub îndrumarea regizoarei Sorana Coroamă Stanca, actrița a strălucit într-o distribuție de marcă alături de interpreți de excepție precum Costel Constantin în rolul lui Vulpașin, Tamara Buciuceanu-Botez, Gheorghe Cozorici, Dan Condurache, Mihai Dinvale, Constantin Cojocaru și Adina Popescu.
Prestația sa remarcabilă în acest rol a contribuit la consolidarea reputației sale în lumea teatrală, demonstrând talentul și versatilitatea unei actrițe de excepție.
„Rolul pe care îl doream și l-am jucat a fost „Domnișoara Nastasia”, rol care văd că a rămas în amintirea oamenilor după zeci de ani. Miss Ratched din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, rol negativ, mi-a adus multe înjurături când luam tramvaiul și erau spectatori în jur. Am jucat spectacolul peste zece ani, era o mare montare a lui Horea Popescu, iar dacă la aplauze nu primeam flori, Costel sau Florin mi le ofereau pe ale lor”, a spus artista.
Olga Delia Mateescu a trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de colegul său de scenă, Eugen Ungureanu, cu care a avut doi copii, un băiat și o fată. A fost iubirea vieții sale, însă această frumoasă poveste s-a sfârșit fulgerător, cu moartea bărbatului.
Și cum un necaz nu vine niciodată singur, la nici două luni distanță, fratele său a avut un accident cu planorul. Aceste tragedii au marcat-o enorm pe celebra actriță care și-a protejat copiii excesiv de teama să nu-i piardă și pe ei.
„A trecut timpul, am devenit și profesor universitar, eram în legătură cu multe generații și nu puteam crede că există “nu mai pot”. Asta până când soțul meu, Eugen Ungureanu, a murit fulgerător, iar la o lună după, fratele meu a căzut cu planorul. A doua înmormântare la două luni după Eugen. Un an nu i-am dat mașina băiatului meu, de frică să nu mi-l spulbere cerul și pe el. Apoi, copiii în primul rând, apoi prietenii, m-au pus pe picioare cu grija lor. Iar astăzi am din nou o familie mare”, mărturisește celebra artistă.
Chiar dacă a strălucit ca o stea pe scenele teatrului și în industria cinematografică din România, ea a reușit să-și păstreze familia departe de lumina reflectoarelor. A fost căsătorită de două ori, însă nu se știu prea multe despre cel de-al doilea soț.
În timp ce fiica sa, Irina Ungureanu, este în atenția publicului, având în vedere că a urmat drumul actoriei ca și mama ei, viața băiatului a fost ținută discretă. Ceea ce știm este că lucrează în comunicare și, la rândul său, este părinte, făcând-o pe Olga Delia Mateescu bunică.
„Am redescoperit poveştile. Ca și tabla înmulţirii și fel de fel de operaţiuni matematice. Mie mi-a plăcut matematica. N-am făcut matematică superioară, dar vreau să spun că atâta câtă am făcut, mi-a plăcut. Deci toate acestea le-am redescoperit și cu copiii şi cu nepoţii. Acum redescoperim poveştile, a treia, a patra oară în viaţă şi mi se pare ciudat că încă mai pot să aflu nişte aspecte pe care nu le-am sesizat până acum”, povestește ea cu mândrie.
În decembrie 2018, viața Olgăi Delia Mateescu a fost zguduită de un grav accident de mașină, fiind la un pas de moarte. Autoturismul ei a fost lovit de un șofer care nu a acordat prioritate.
„Am de tras, nu am fracturi, dar nici bine nu sunt. Tipul care m-a lovit m-a aruncat cu maşina într-o groapă, în care se construia ceva, şi tot el stătea pe margine apoi şi vocifera. Nu ştiu în ce stare este maşina mea, pentru că am fost dusă de salvare, care a venit imediat, la fel şi poliţia. Am avut prietenii alături, care au venit să mă ajute.
O să stau în spital câteva zile, nu voi fi aptă să urc pe scenă, aş putea spune că acest „cadou minunat” de Sărbători mă va face să pierd câteva piese de teatru, câteva reprezentaţii, nici nu ştiu câte. Şi toate acestea din cauza acestui şofer, şmecheraş, care m-a lovit”, spunea actrița la acea vreme.
La 74 de ani, Olga Delia Mateescu privește viața cu înțelepciune și optimism. Își amintește cu împlinire de succesele din cariera ei, dar și de provocările pe care le-a depășit cu brio. Se bucură de viață, de copii și de nepoți. „Vârsta nu este doar un număr, este o devenire, o acumulare de experiențe în spirală. Aparentul repaos al vârstei presupune mișcare anterioară sau chiar viitoare, depinde de individ.
Vedem respectate multe personalități din sfera creației, dar și a politicii ajunse la o venerabilă senectute, dar și batjocoritoarea opinie comună a inutilității altora. Deci, ești bătrân/ă dacă pierzi motivația de a face.”, mărturisește aceasta.
În ciuda încercărilor dificile pe care destinul i le-a pregătit, actrița păstrează aprinsă flacăra visului și a curiozității. Printre visurile neîmplinite se numără dorința de a călători în cosmos.
„Am multe visuri neîmplinite, acela de a merge în cosmos (acum s-ar putea, dar nu mai pot eu) sau acela de a vedea că oamenii iubesc cărțile, pictura, muzica, sculptura, creația mai mult decât banii”, mai mărturisește ea.
