Tatăl său, un vopsitor de vagoane la CFR, și-a câștigat traiul cu trudă, iar mama a fost casnică. Marin Moraru s-a născut al doilea din familie, având două surori cu care împărțea tot ce avea.
Resursele familiei erau limitate, așa că era obișnuit să „împrumute” hainele și jucăriile surorilor sale.
Deși Marin Moraru și-a dorit în copilărie să devină aviator, a fost îndrumat către o altă direcție. A urmat cursurile școlii de Construcții Căi Ferate – Întreținere Drumuri și Poduri, iar viața i-a pregătit o surpriză când a intrat în contact cu regizorul Mihai Dimiu, care coordona echipa de teatru a școlii.
Această întâlnire a fost momentul de cotitură care l-a dus pe drumul către o carieră artistică strălucitoare, oferindu-i primul său rol în piesa „Steaguri pe tunuri" de A.S. Makarenko.
Astfel, s-a deschis o nouă lume pentru el, care avea să devină pasiunea și viața sa. După absolvire, Marin Moraru a lucrat ca asistent de picher la Brașov, responsabil cu întreținerea căilor ferate.
Apoi, a lucrat la uzina Grivița Roșie din București ca agent tehnic. A urmat apoi un drum neașteptat: s-a înscris la Universitatea Politehnică, la sugestia familiei.
Cu toate acestea, destinul a intervenit din nou. Actorul a aflat despre admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (I.A.T.C.) „I.L. Caragiale” și a hotărât să-și încerce norocul.
Anii de studenție au fost o perioadă crucială în viața lui Marin Moraru, deoarece au fost marcați de întâlnirea cu un alt tânăr talent și de dezvoltarea unei prietenii care avea să dureze o viață. Ne referim la Gheorghe Dinică, o figură legendară a teatrului și cinematografiei românești.
Chiar dacă inițial nu a fost admis la prestigiosul Institut de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale,” determinarea lui Moraru l-a condus pe drumul spre succes. La început, a fost acceptat ca „audient," o situație care l-a plasat într-o poziție unică, frecventând timp de un an de zile cursurile, fără a fi însă evaluat în mod formal.
Nu a abandonat visul de a deveni actor și, în cele din urmă, a obținut rezultatele dorite, trecând cu succes examenul de admitere și fiind înscris direct în al doilea an la clasa profesorului Dina Cocea.
„Făceam repetiţiile în magazia de decoruri a Teatrului de Comedie până târziu în noapte, ne prindea ora patru dimineaţa. Ne aduseseră oglinzile din decor şi ne era destul de greu să ne acomodăm cu ele; dacă lucrezi mult timp într-o cameră cu oglinzi, ai o senzaţie de ameţeală cumplită din cauza faptului că fuge imaginea. A fost îngrozitor, am şi vomitat, dar am continuat să repetăm.”, a scris Marin Moraru.
Aici, în atmosfera vibrantă a institutului, a făcut cunoștință cu Gheorghe Dinică, viitorul său coleg și cel mai bun prieten.
Prietenia dintre cei doi a devenit unul dintre pilonii care au susținut carierele lor ulterior. Împreună, au absolvit institutul în 1961.
Marin Moraru și-a făcut debutul în film în 1965, apărând în pelicula „Haiducii" regizată de Dinu Cocea, și a continuat să creeze interpretări memorabile în producții precum „Un comisar acuză" și „Faleze de nisip," devenind unul dintre actorii emblematici ai anilor '70 și '80 în România.
Talentul și prietenia sa cu Gheorghe Dinică au fost doar două dintre aspectele care au definit viața și cariera impresionantă a lui Marin Moraru.
Marin Moraru și-a ținut mereu viața personală departe de lumina reflectoarelor și de ochii curioșilor, pentru a proteja intimitatea lui și a familiei sale.
Unul dintre cele mai importante capitole din povestea sa de viață a fost dedicat iubirii sale cu Lucia, soția sa, cu care a împărțit o căsnicie de 52 de ani, presărată cu înțelegere, respect și momente pline de fericire.
În urmă cu mulți ani, Lucia Moraru dezvăluia cum s-au cunoscut. În adolescența ei, la o tabără studențească, l-a întâlnit pe Marin Moraru, un tânăr fermecător. Deși actorul a plăcut-o încă din prima clipă, a avut ceva de muncă până când a reușit să o cucerească.
„El era slab ca un ţâr. Avea 40 de kile îmbrăcat. Mă invita seara la dans. Adevărul e că pe atunci eram cu toţii nişte subnutriţi. Iar Moraru şi Dinică erau nişte stârpituri. Că mă şi gândeam că toţi ăia mai talentaţi erau vai de mama lor, iar ăia mai frumuşei nişte proşti şi nişte netalentaţi.
Dansam noi acolo la petreceri seara, cei de la Teatru cu cei de la Conservator, că noi nu eram de nasul celor de la Arte Plastice, şi Moraru mă întreabă dacă nu vreau să ne mai vedem şi în Bucureşti.
Mă uit eu la el, cam urâţel, era un ţafandache, o stârpitură. „Bine', zic, „dar, între timp mai pune şi tu mâna şi mănâncă ceva că eşti cam subnutrit.'
Când ne-am întors la Bucureşti m-am dus să-l văd într-un spectacol pe care îl juca la Institut. Pe atunci Institutul de Teatru era la Izvor, unde e Teatrul Bulandra. Dau eu să intru acolo şi mă opreşte portarul: „Alo, duduie, unde mergi? Aici e Institutul de Teatru, nu un stabiliment.'
Ce-i drept lângă institut chiar era un stabiliment. 'Am venit să mă întâlnesc cu un domn.' Ce domn?' „Unul care joacă în spectacolul din seara asta.' „Aaaa, vrei să spui un student(,) nu un domn.' Marin ieşise un pic din scenă şi mă aştepta”, mărturisea Lucia Popescu-Moraru.
Astfel a început o frumoasă poveste de dragoste, marcată de serate romantice la teatru și plimbări împreună.
După câteva întâlniri, Marin Moraru a adresat întrebarea cea mare, „Ce-ar fi să ne căsătorim?" și astfel au unit destinele lor într-o bisericuță de țară din Buturugeni, într-o zi de 29 februarie, în anul 1964.
Ceremonia a fost simplă și autentică, sub ochii prietenilor, cu păsări și porumbei, și a marcat începutul unei povești de iubire care avea să dureze o viață întreagă.
Au pornit amândoi la drum de la zero, dar la baza relației lor a stat înțelegerea: „Am pornit fără nimic, un covor şi-o pernă, şi am adunat încet, încet o casă plină cu bibelouri, cu tot ce trebuie sau ce nu trebuie unui om. Între noi a contat înţelegerea, capacitatea fiecăruia de a lăsa de la el şi faptul că suntem prieteni foarte buni”, mărturisea actorul.
„Ne-am dus şi ne-am plimbat în Cişmigiu. El a zis: „Hai să bem un suc.” Am băut o licoare cu o culoare incertă.
Azi nu aş mai bea aşa ceva nici dacă mă omori, dar atunci am supravieţuit. Ne-am mai întâlnit de câteva ori până când a zis el: „Ce-ar fi să ne căsătorim?” Ne-am cununat la Buturugeni într-o bisericuţă de ţară la care era preot un basarabean refugiat, tatăl unei colege de-a lui Marin de la Teatru, Magda Popovici, soră cu Ileana Popovici.
Erau o familie de oameni foarte credincioşi şi cântau cu toții superb la slujbe, fetele aveau nişte voci foarte frumoase. Era o bisericuţă cu acoperişul spart prin care intrau păsările nestingherite.
În timpul slujbei se găinăţau porumbeii peste noi. Era într-o zi de 29 februarie. Că Dinică ne şi spunea: „Hai, bă, nu vă e ruşine? Vreţi să daţi de băut numai din patru în patru ani?” Moraru zicea că ne-am căsătorit pe 29 februarie ca să ni se pară că trece timpul mai greu şi că rămânem tineri. Ce să zic? Eram nişte proşti frumoşi. Am fost căsătoriţi 52 de ani", declara Lucia Moraru.
La doar cinci ani după absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, Marin Moraru strălucea deja pe scenele Bucureștiului anilor '60.
La Teatrul Bulandra, a cucerit publicul în rolul lui Crăcănel din piesa „D-ale Carnavalului“, sub îndrumarea talentatului regizor Lucian Pintilie.
Alături de o distribuție de excepție, care includea nume mari precum Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi și Octavian Cotescu, Marin Moraru a adus viață personajului său cu o carismă unică. Anii '70 au fost perioada în care cariera sa cinematografică a scânteiat cel mai tare.
A interpretat roluri memorabile în filme precum „Un comisar acuză“, sub îndrumarea lui Sergiu Nicolaescu, „Actorul și sălbaticii“, regizat de Manole Marcus, „Toamna bobocilor“, „Iarna bobocilor“, ambele regizate de Mircea Moldovan, și multe altele.
Fiecare apariție pe marele ecran a fost o reprezentație plină de pasiune și talent.
La Teatrul Odeon, a continuat să își încânte publicul cu roluri de excepție, cum ar fi Pustnicul și Șeicul Masud în „Saragosa“, după Jan Potocki, sub bagheta regizorului Alexandru Dabija.
De asemenea, a cucerit inimile spectatorilor în rolul lui Titircă din „O noapte furtunoasă“ de I.L. Caragiale, regizat de Mihai Măniuțiu. Cu fiecare rol, Marin Moraru a adus ceva unic și memorabil, lăsând amprenta unui actor desăvârșit în inimile celor care l-au urmărit.
După Revoluția din 1989, a continuat să își încânte publicul și în producții TV, inclusiv în telenovele. A fost apreciat pentru rolurile sale în seriale precum „Inimă de țigan" (2007), „Regina" (2008), „Iubire și Onoare" (2010), „Pariu cu viața" (2011) și „O nouă viață" (2014). Talentul său actoricesc a strălucit la fel de intens pe micul ecran, adăugând un nou aspect fascinant carierei sale artistice.
Marin Moraru a avut mereu o perspectivă profundă asupra vieții și artei sale.
În ultimii ani, el s-a retras din viața publică, exprimându-și nemulțumirea față de direcția în care evoluase industria filmului și a teatrului.
Marin Moraru respingea folosirea limbajului vulgar și al beep-urilor excesive în creațiile contemporane, susținând că acestea distorsionează realitatea și nu se potrivesc cu adevărata artă.
Cu tristețe, rememora: „Am bucurat mult timp oamenii. Nu mai pot să-i bucur. Pentru că eu nu mă mai bucur. Dacă eu nu mă bucur, nu pot să-i bucur nici pe ei.”
Într-un alt context, el medita asupra identității sale, afirmând: „Nu știu cine este Marin Moraru. În primul rând, eu, ca actor, de mult nu mai știu cine sunt. Și asta deoarece toate rolurile pe care le-am făcut sunt în mine, iar eu sunt o parte din toate personajele pe care le-am întruchipat.”
Pe 21 august 2016, Marin Moraru a părăsit această lume la vârsta de 79 de ani, lăsând în urmă o moștenire artistică impresionantă și o filozofie de viață plină de profunzime.
Actorul a murit „în urma unei grele şi necruţătoare suferinţe”. Cu puțin timp înainte de-a trece la cele veșnice, Marin Moraru mărturisea că nu se teme de moarte: „Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină”.
