Copilăria Sofiei Vicoveanca a fost marcată de momente dificile care i-au lăsat urme adânci în suflet. Născută în Ucraina, într-o perioadă de relativă prosperitate, când părinții săi dețineau un magazin „de mărunțișuri”, viața i s-a schimbat radical odată cu avansarea frontului către Bucovina.
Tatăl ei a fost capturat de către sovietici și închis într-un lagăr. La vârsta de doar doi ani, a fost obligată să plece în România într-o coloană de refugiați împreună cu mama ei, Veronica.
„Când m-am născut, tata era concentrat în armata română, iar mama, Veronica, se ocupa singură de gospodărie. Pe atunci, aveam o situaţie relativ bună, părinţii mei dispunând, pe lângă pământ, de vaci şi cai, de un magazin de mărunţişuri, în care se vindeau diverse produse, cum ar fi sarea sau chibriturile. Dar această situaţie n-a durat prea mult. O dată cu înaintarea frontului spre Bucovina, am plecat cu mama în coloana de refugiaţi. Nu împlinisem doi ani”, a povestit artista.
Viața în timpul refugiului a fost grea, iar cea mai mare suferință a ei a fost legată de faptul că nu mai știa nimic de soarta tatălui luat prizonier de sovietici.
„Eram atât de săraci, încât n-am nici măcar o fotografie cu mine şi cu mama din acea perioadă. Nu ştiu cum arătam când eram mică! În plus, tata a căzut prizonier la ruşi şi n-am mai aflat nici o veste despre el mulţi ani. Prin sat, oamenii îi spuneau mamei „refugiata” sau „văduva”. Toată lumea credea că tatăl meu murise în Rusia!”, a mărturisit solista.
Însă drama nu s-a oprit aici. Mama cântăreței a fost nevoită să o vândă, la sugestia unei prietene, pentru a face față dificultăților financiare.
„Am fost vândută, părinții mei au mai avut 2 băieți care au murit. O femeie a sfătuit-o pe mama să mă vândă. Primeam pachete… conserve, biscuiți, nu știam dacă tatăl mai trăiește. Îmi dădea mama pe zi un cubuleț de ciocolată. Îl luam și fugeam și mă ascundeam, stăteam ore în șir cu limba pe acea bucățică de ciocolată”, a mărturisit îndurerată artista.
În absența tatălui, Sofia Vicoveanca a fost nevoită să își asume responsabilități considerabile în gospodărie, învățând să țeasă covoare, să mulgă vaca și să se ocupe de diverse aspecte ale vieții cotidiene. Mama ei a avut grijă să o pregătească pentru provocările vieții, să o învețe să se descurce în diverse situații.
„Retrăiesc clipele. Mama mea s-a refugiat, pentru că tata a plecat în război. A rămas prizonier la ruși patru ani. Eu nu am amintiri, eram mică, dar mama și-a îngropat toate bunurile, deci și-a pus în traistă câteva bunuri pentru mine, fiind mică, ceva merinde știu eu și n-a uitat să își ia cămașa de mireasă”, a povestit aceasta.
Au trecut mulți ani până când familia s-a regăsit. Mai exact, în perioada anilor de școală, când artista avea 9 ani. Tatăl, care a fost luat prizonier, s-a întors acasă. Deși inițial nu l-a recunoscut, bucuria i-a fost mare.
„Am venit de la școală și am găsit un militar în casă care mi-a zis ‘hai la tata’. Am căutat în ochii mamei și ea mi-a confirmat. Eu, pe frații mei, numai că nu i-am alăptat, în rest am avut grijă totală de ei. Aveam 12 ani și mergeam la prășit ca să câștig niște bani, să-mi iau bumbac pentru haine”, a spus artista.
Sofia Vicoveanca a început să iubească muzica într-un timp când artiștii erau restrânși în ceea ce puteau să cânte din cauza cenzurii. Ea trebuia să se concentreze pe muzica specifică zonei ei, Bucovina, astfel a găsit o modalitate de a strânge cântece autentice de la oamenii mai în vârstă din comunitatea sa.
Asculta poveștile și cântecele bunicilor și ale altor oameni în vârstă, iar în ciuda limitărilor impuse de regim, a reușit să aducă la lumină tradițiile Bucovinei.
Muzica ei „avea rădăcini” în atmosfera vie a clăcilor, șezătorilor, nunților și înmormântărilor. A învățat și s-a dezvoltat în Ansamblul „Ciprian Porumbescu“ din Suceava și a continuat să călătorească și să descopere noi melodii în timp ce a fost la Botoșani.
„Când era impusă cenzura, eram obligați să respectăm zona pe care o reprezentam – în cazul meu, Bucovina. Cenzura era până la radio și televiziune. Trebuia să ne compunem repertoriul din zona respectivă, să nu ne influențeze Botoșaniul, Iașiul, Bacăul și alte zona apropiate.
Eu am cules foarte mult în acea perioadă de la oameni în vârstă, bunicii pe care îi găseam, și am scos la lumină tot ce a fost mai luminos și cum se cerea în acele vremuri. Nu am aruncat casetele respective, iar în perioada de pandemie, reascultându-le, am realizat 12 cântece noi. Nu îmi fac planuri, Cel de Sus le face, am și o vârstă, dar încă cânt pe bune, nu fac playback.
Ascultând casetele, am redescoperit lucruri și mi-am zis că aceste lucruri trebuie scoase în lume – melodii care nu sunt de găsit. Eu cred că aici este mâna lui Dumnezeu, care are grijă de fiecare”, mărturisește artista.
Întâlnirea cu soțul ei, Victor Micu, un bucureștean care a pus ochii pe ea la un spectacol în Suceava, a fost desprinsă din basme. Artista, care la vremea aceea avea 27 de ani, a răspuns cu un umor spumos propunerii de căsătorie de la a doua întâlnire.
„Soțul meu era bucureștean și a venit, într-o zi, la Suceava cu o delegație. M-a văzut într-un spectacol, a pus ochii pe mine, de la a doua întâlnire mi-a propus să ne căsătorim. Eu voiam să număr stele, nu să mă mărit. Voiam să mai aflu niște lucruri despre el, să știu cum gândește. Știam doar că este ziarist. A fost alături de mine și mi-a ‘dirijat’ toți anii până acum 22 de ani, când l-am pierdut” a mărturisit aceasta.
Înainte de nuntă, mama ei i-a oferit un sfat: să aibă grijă la tonul folosit în discuțiile cu soțul și mai bine să tacă decât să spună ceva greșit. La ani de zile distanță, artista recunoaște că dialogul calm și alegerea momentelor potrivite pentru a vorbi au fost cheia pentru relația armonioasă dintre ea și soțul ei.
„Mama mi-a zis așa, înainte să mă mărit: «Sofia, ai grijă! Dacă vrei să ai pace în suflet, ai grijă cum îți merge gurița! Dacă îți pui lacăt la guriță, ai să trăiești bine! Căci, dacă femeia dă din gură, iese tămbălău!»
În general, nu am vorbe rele cu nimeni, fiecare își clădește drumul cum vrea. Asta nu înseamnă că atunci când văd cum se ceartă unii, pe la televizor, nu-mi zic, dar doar pentru mine: «Doamne, numai așa să nu mă lași să fac!»”, a povestit artista.
Unul dintre cele mai dificile momente din viața ei a fost pierderea soțului, Victor Micu, în aprilie 2001. Cei doi au fost căsătoriți timp de peste 30 de ani și au împărțit o viață frumoasă, având împreună un fiu, pe Vlad Micu (51 de ani).
Cântăreața a povestit cu sinceritate cum s-a simțit în acea perioadă și de ce a refuzat să-i facă soțului autopsie.
„De 21 de ani sunt văduvă. Soțul meu s-a stins așa… Am venit cu el de la Vicov… Țin minte că era chiar după Paște. Pe atunci, nu aveam apă caldă mereu și cada plină cu apă. Am acoperit-o și am mai stat puțin la televizor. Erau și Vlad cu nora la mine cu primul lor copil, prima nepoată a mea.
Spre dimineață, pe soțul meu îl apucase o tuse de nu se mai oprea. M-am ridicat și am fugit să pun de un ceai și am strigat la băiat să cheme salvarea. Până la spital s-a stins. Nu am vrut să i se facă autopsie, nu era cazul să îl mai taie.
Chiar vorbeam cu un medic, pentru ce să îl mai măcelărească? Îmi este foarte greu singură de atâția ani. Nu am ajuns să vorbesc singură în casă, dar când ies afară nu-mi mai tace gura!”, a dezvăluit ea.
De-a lungul a peste 20 de ani de văduvie, artista a rămas fidelă amintirii soțului său și nu și-a refăcut viața sentimentală. A explicat că dedicarea ei către muzică a făcut dificilă găsirea unui alt partener de viață.
„Pentru că eu m-am dedicat drumurilor cântecului, nu știu cine ar mai avea puterea și atâta înțelegere, că pretendenți au fost, dar nu le-am dat nicio speranță. Nu îmi mai găsesc un om atât de înțelegător și alături de mine, nu am spus ca și citat acolo 'își lăsa umărul ca să-mi pun sufletul să plângă, știa să mă ajute și să mă sfătuiască”.
Timp de mulți ani, Sofia Vicoveanca și-a dorit să devină mamă, dar nu a reușit să rămână însărcinată.
Din cauza acestei dorințe neîmplinite, artista a decis să adopte o fetiță. Cu toate acestea, procedurile de adopție în România s-au dovedit a fi aproape imposibile în acea perioadă, ceea ce a determinat-o să renunțe la această idee.
„În anul 1970 a fost o mare inundație în Ardeal și atunci am văzut generozitatea românilor, au sărit cu ajutoare și cu bani. Apăruse o listă, cine dorește să înfieze un copil. Eu și soțul meu ne-am gândit să luăm o fetiță de 3, 4 ani, că să pot pleca cu ea pe teren, că aveam plan de făcut.
Eram 24 de oameni pe listă și doar noi nu aveam copii. Până la urmă nu s-au mai făcut înfieri și, după o lună de zile, am simțit că am pruncul meu. Este un copil dăruit”, mărturisește renumita artistă.
La scurt timp, în martie 1971, viața i-a adus o surpriză neașteptată - a rămas însărcinată și a adus pe lume un băiat numit Vlad, care i-a schimbat complet perspectiva asupra vieții. După moartea soțului, vedeta și-a crescut copilul singură și spune că și-a găsit bucuria în relația cu el și cu cele două nepoate ale sale.
„Cea mare a terminat Psihologie, a doua a terminat liceul și e studentă la Finanțe Bănci”, a dezvăluit despre nepoatele ei.
Când fiul ei a împlinit vârsta de 51 de ani, artista a publicat o fotografie pe rețelele de socializare, însoțită de un mesaj care sugerează că între ei există o relație frumoasă și profundă.
„VLAD – TU îmi ești Sprijin, Lumină, Împlinire, Bucurie! Să fii sănătos, Domnul să te ajute și să te însoțească în fiecare clipă! LA MUUULȚI ANI FERICIȚI! Te îmbrățișează, cu toată căldura sufletului – mama!”, a scris cântăreața.
Sofia Vicoveanca, cunoscută pentru cariera sa remarcabilă în muzica populară românească, a înregistrat numeroase cântece, atât clasice cât și contemporane, adunate cu trudă și pasiune din ținuturile sale natale din Bucovina.
Repertoriul său divers cuprinde cântece de leagăn, de nuntă sau cumetrie, doine de dragoste și dor, colinde, bocete sau balade, precum și piese pline de voie bună. În 1965, a lansat primul său disc, marcând debutul unei cariere bogate în creații, cu numeroase discuri personale și colaborări, casete audio și video, precum și CD-uri.
Pe lângă contribuția sa muzicală, Sofia Vicoveanca a explorat și domeniul actoricesc, demonstrând un real talent în filme precum „Orașul Văzut de Sus" (1975), „Vânătoarea de Vulpi" (1980), „Ochi de Urs" (1982), „Casa din Vis" (1991) și „Sarea în Bucate" (2001).
Artista mărturisește că a preferat întotdeauna să cânte live și să interacționeze cu fanii, evidențiindu-se prin autenticitate și implicare în fiecare prestație. Despre întâlnirea cu publicul său, Sofia Vicoveanca spune:
„În primul rând, toți cei care au fost în sală au trăit în vremurile noastre, cu obiceiurile noastre. Nu vreau să mă laud, dar s-au simțit bine. Pentru că, în general, au ținut neapărat să facem poze și să discutăm în afara scenei. Să ne povestim. A fost bine, dar emoțiile au fost pe măsură. De fiecare dată, pentru mine întâlnirea cu publicul este o plăcere, dar este și un examen.
Noi în fața publicului intrăm de fiecare dată în examen. Eu cânt, nu merg pe playback. Am grijă când vorbesc. Cântecul e cântec. Eu la vârsta aceasta, printre melodii, pentru a mai respira puțin, mai povestesc câte ceva legat de cântec, de o întâmplare, ca să-i fac să se simtă bine. Am grijă și pentru ei, dar și pentru mine. Le mai povestesc diverse întâmplări.”, mărturisește Sofia Vicoveanca.
