Ștefan Iordache s-a născut în București, însă și-a petrecut primii ani la Calafat, în județul Dolj, alături de bunicii din partea mamei. Mai apoi, împreună cu mama sa, Elena, gospodină, și tatăl său, Traian, croitor, s-a mutat la București, în cartierul Rahova, un loc pe care îl numea cu mândrie „patria” sa autentică.
Deși provenea dintr-o familie modestă, părinții lui Ștefan Iordache își doreau cu ardoare ca el să se evidențieze prin excelență în învățătură. În perioada școlii, a strălucit la matematică și la științele exacte, ceea ce a sporit dorința familiei de a-l vedea urmând o carieră medicală. S-a pregătit pentru Facultatea de Medicină încă din liceu, a studiat cu ardoare, însă a picat examenul.
Actorul povestea: „La anatomie, pregătisem foarte bine scheletul, organele interne şi circulaţia. Mi-a căzut urechea. Ce să scriu eu despre zgârciul ăla care creşte pe capul omului? Mă uitam pe pereţi, se uitau la mine toţi clasicii marxism-leninismului, din tablouri. Am fost notat cu 0.45”.
După ce a cunoscut eșecul în încercarea de a intra la Facultatea de Medicină, a ales un drum neașteptat: contabilitatea. Cu o viziune ingenioasă, a creat chiar și un sistem de calcul unic. Deși avea o minte briliantă, adevărata sa vocație încă nu fusese descoperită.
Teatrul l-a găsit întâmplător, în timpul activității sale de contabil la o cooperativă. Cu o modestie uluitoare, Ștefan Iordache a primit o mică oportunitate în lumea artistică, un rol simplu, dar semnificativ. Astfel, a debutat într-o călătorie care l-a dus de la cifre la cuvinte, de la contabilitate la lumina reflectoarelor.
„Pe Ștefan Iordache l-am văzut întâi și întâi pe scenă. Eram proaspăt admis, student la facultatea de teatru, iar Ștefan Iordache juca din plin la Nottara. Văzându-l în niște spectacole, Hamlet, Dostoievski, mi s-a părut un actor unic. Un artist incredibil care te poate complexa.
Era un om ale cărui sunete și mișcări scenice te fascinau. Era ca un hipnotizator, în sală nu mai știai de tine. Ascultându-l și văzându-l nu știai când a trecut timpul, nu mai știai nimic. A fost prințul scenei românești.
Avea o atitudine ieșită din comun față de muncă. Dacă avea spectacol la ora 7 seara, la 3 era în teatru. Niciodată nu pleca cu mașina sau cu tramvaiul când avea spectacol, mergea pe jos. Îi era teamă să nu se întâmple ceva dacă ar fi fost la volan sau cu tramvaiul, și că n-ar mai fi ajuns la spectacol.
Venea cu 4 ore înainte și își făcea programul. Citea ziarul, se uita în oglindă la machiaj, bea o cafea și se îmbrăca încet. Dacă avea spectacol într-o zi nu își mai programa absolut nimic. Într-o zi m-a văzut venind de la facultate și mi-a spus că el n-ar putea să facă ce fac eu. Era un om care se pregătea profund și cred că de aici apărea vraja asta fabuloasă”, povestea Florin Zamfirescu despre marele actor.
Ștefan Iordache și Irina Petrescu au fost protagoniștii unei povești de dragoste impresionante, dar umbrite de obstacolele ce au făcut imposibil un final fericit. Cei doi au fost colegi de generație la Institutul de Teatru, iar tânăra se îndrăgostise lulea de „cel mai iubit dintre pământeni”.
„Am primit o scrisoare, la început nici nu ştiam de la cine e. Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit.”, povestea actorul.
Din nefericire, relația lor s-a sfârșit din cauza discrepanțelor sociale. Irina Petrescu, provenind dintr-o familie înstărită, nu a avut sprijinul părinților pentru a trăi o relație fericită cu marele actor, care venea dintr-un mediu modest.
„Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?» Încerca să-mi demonstreze că nu am niciun viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul «Duminică la ora şase». Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul regizorului să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord.”, povestea el.
Începând ca actor la Reșița și parcurgând scenele teatrelor din Timișoara și Constanța, Iordache și-a consolidat reputația în perioada de glorie a Teatrului Nottara, unde a interpretat până în 1977. Continuând la Teatrul Mic și apoi la Teatrul Național din Craiova, a adus viață unor roluri remarcabile.
Pe scena teatrelor, a strălucit în producții celebre precum „Hamlet” și „Crimă și pedeapsă”, evidențiindu-se prin abordări măiestre sub regia lui Dinu Cernescu și Sanda Manu. Rolurile din „O noapte furtunoasă" și „Maestrul și Margareta" au fost doar câteva dintre aparițiile sale impresionante la Teatrul Mic. În paralel, a explorat și latura muzicală, contribuind la musicaluri precum „Au fost odată două orfeline" și „Adio, femei!".
Pe ecran, el a fost protagonist în peste 40 de filme notabile, precum „Bietul Ioanide", „De ce trag clopotele, Mitică?" și „Cel mai iubit dintre pământeni".
Înregistrând un album muzical alături de Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, iar apoi colaborând cu Monica Anghel la „Magazinul de vise", Ștefan Iordache a demonstrat că este capabil de o versatilitate artistică ieșită din comun.
Povestea de iubire dintre marele artist și Mihaela Tonitza a început într-un decor estival, la Mamaia, în 1969. Prin intermediul maestrului George Banu, nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza l-a cunoscut pe fermecătorul actor. A fost dragoste la prima vedere, iar întâlnirea lor s-a transformat rapid într-o poveste de iubire profundă.
„Când a auzit că-s nepoata lui Tonitza a încercat să mă dea gata şi, ce-i drept, a şi reuşit. (...) M-am măritat cu el pentru că era un Om foarte important. Am știut întotdeauna că el era mai important decât mine, așa că am trecut, firesc, pe planul doi", declara și Mihaela Tonitza.
Căsătoria dintre cei doi s-a consumat un an mai târziu, iar doamna Tonitza-Iordache a devenit nu doar partenera de viață a actorului, ci și un model de devotament și inteligență pentru el. Împreună au traversat diverse etape ale vieții, sprijinindu-se reciproc în carierele lor. Soția sa a avut un rol esențial în viața artistică și profesională a marelui actor. Ea a fost un critic exigent, un sfătuitor înțelept și un sprijin constant în realizările sale.
„M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul. Din momentul în care Mihaela a intrat în viaţa mea, am simţit că soarta este blândă şi îngăduitoare cu mine. Că drumul meu e limpede. Când am cunoscut-o eram un actor care dovedise ceva, dar care nu ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact, mi-a dat echilibru“, spunea actorul despre soția sa.
În ultimul său interviu, cu doar două luni înainte de a se stinge din viață, Ștefan Iordache își exprima cu tristețe hotărârea de a se retrage din sfera publică, motivat de dezamăgirea profundă resimțită față de societatea contemporană.
„Este ultima mea apariție în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce folosește? Sunt mâhnit. Nici vehement și nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toții în vânt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima și ultima oară.
Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Lumea mă știe mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoși și mai puțin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situația cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alții destulă”, mărturisea artistul.
Actorul și-a încheiat viața cu un regret profund. Înainte de a pleca din această lume, el a declarat că-și dorea să fie părinte, dar dedicându-și întreaga viață carierei, a realizat prea târziu că ar fi putut să îmbine cele două aspecte într-un mod armonios.
„Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea.
Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea târziu. Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui.. să fiu înmormântat într-un loc înalt ca să-mi văd căsuța, sub un plop care să țină umbră vara și, toamna, să-și lase frunzele pe mormânt. Să nu-mi măturați frunzele...", a precizat marele actor înainte de moarte.
S-a stins la mii de kilometri de casă, mai exact la Viena, pe 14 septembrie 2008. S-a întâmplat în urma unui stop cardio-respirator, pe fondul bolii necruțătoare de care suferea, leucemia. A fost înmormântat cu onoruri militare la Gruiu, exact așa cum a cerut, înconjurat de numeroși artiști, comunitatea locală și prieteni.
„Ștefan Iordache s-a deteriorat destul de repede. A murit la 67 de ani, deja avea probleme cu piciorul și mergea în baston. Ultima oară l-am văzut când s-a lansat cartea lui, Regele Scamator. Era destul de îmbătrânit, cu bastonul, apoi a murit destul de repede. A avut parte de o înmormântare regească, a dorit să fie înhumat la cimitirul din Gruiu.
Acolo își făcuse un mic imperiu. Eu nu făceam parte din prietenii de băutură, dar acolo se întâlnea cu diverși cântăreți și actori. După ce soția lui, Mihaela Tonitza, a rămas văduvă, i-a spus la înmormântare să o aștepte, că va veni și ea în curând. Asta s-a și întâmplat, ea nu a putut să trăiască fără el și, în câteva luni, a murit”, spunea Florin Zamfirescu.
La înmormântarea actorului, care a avut loc la 14 septembrie 2008, pe coroana de la soția sa, Mihaela Tonitza Iordache, se afla mesajul simplu și emoționant: „Așteaptă-mă!". Și nici nu a așteptat-o mult timp, pentru că la doar un an și jumătate distanță, femeia s-a stins din viață.
