Florian Pittiș a venit pe lume în ziua de 4 octombrie 1943. Tatăl său, Nicolae Pitiș, a fost pilot, iar mama sa, Ana Pitiș, a fost secretară la școală și croitoreasă. Femeia și-a dorit de mică să devină actriță, însă familia nu i-a permis. Visul ei s-a împlinit însă mulți ani mai târziu, când fiul a reușit să își facă loc printre cei mai buni actori ai vremii.
După cum poți observa în rândurile de mai sus, numele de familie al părinților are un singur „T”. Acesta ar fi trebuit să fie și numele artistului, însă angajatul de la Starea Civilă a făcut o greșeală și a dublat litera în certificatul lui de naștere.
Acasă i se spunea „Moțu”, după cum l-a poreclit bunica sa, iar mai apoi au început să îi spună la fel și colegii și prietenii. De unde vine acest alint? Florian Pittiș era primul și singurul băiat din familie, deci cel menit să ducă numele mai departe. Bunica a considerat că era „mai cu moț”, așa că a găsit o formă prin care să o arate tuturor.
Pentru că mama a vrut să-l vadă actor, a și făcut tot ce a putut pentru a-i insufla pasiunea pentru această profesie. Inițierea lui în actorie a început la vârsta de 4 ani, când Ana Pitiș l-a înscris în spectacolul „Congresul puștilor”, de Sașa Georgescu și I. Avian.
Primul personaj pe care l-a interpretat a fost „Ciuculeț”, pe care l-a ținut minte întreaga viață. La zece ani de la prima apariție pe scenă, Florian Pittiș a regizat și primul său spectacol. Iată ce a povestit despre aceste două momente extrem de importante în parcursul său profesional:
„După acest spectacol, am învățat, curând, să citesc. Citeam literele de tipar. Cu timpul, am început să citesc toate piesele de teatru din casă. M-a atras și pentru că numele personajelor erau scrise cu majuscule.
Mai târziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca școlii. Fiind încă în școala primară, am văzut de 23 de ori capodopera „O scrisoare pierdută”, regizată de Sică Alexandrescu. Așa încât, ceva mai târziu, am montat chiar eu actul III din „O scrisoare pierdută”. Eu jucam rolul cetățeanului turmentat. Aveam 14 ani.”, a povestit Pittiș despre începuturile sale timide în actorie, potrivit adevărul.ro.
Tot de la grădiniță și-a dat seama că iubește la nebunie muzica, atunci când a avut succes cu piesa „Pe Mureș și pe Târnave”. Și nu a urcat oricum pe scenă, ci în costum popular, așa cum se cuvine.
În 1956, la 13 ani, a început să descopere tainele muzicii rock, pe care a auzit-o mai întâi interpretată la acordeon, țambal și nai. Foarte interesant și chiar neașteptat, nu?
Era în liceu când a pășit pentru prima dată în restaurantul Ceahlăul, unde niște lăutari cântau „Rock Around the Clock”. Stilul era complet împotriva curentului politic, însă a fost atât de atras de acele ritmuri, încât a început să le reproducă, alături de colegii care s-au grupat într-o trupă.
„Ne-am organizat o formație muzicală a noastră. N-aveam chitară electrică, adică din asta, modernă. Pe-a noastră am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, așa că ne curentam uneori. Eu băteam într-o tobă cu piciorul, că n-aveam pedale, cu bețele într-un scaun. Eram la baterie și solist vocal.”, povestea artistul într-un interviu pentru „Formula As”, în 2007.
Extrem de cunoscut în sfera muzicală a devenit abia în 1992, când a format un grup spontan alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici. Mircea Baniciu a povestit cum a luat naștere trupa ce s-a numit apoi „Pasărea Colibri”:
„Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulți pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau și Mircea Vintilă și Moțu Pittiș.
După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neașteptat, Moțu s-a dus la microfon și a spus: „Aceasta a fost Pasărea Colibri”. Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde și când va mai cânta Pasărea Colibri.
El spunea întotdeauna: „Așa a dat Domnul”, de s-a înființat Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relație cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal și atunci Moțu a zis: „Domne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mică.”.
Florian Pittiș nu a intrat din prima la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Dicția l-a făcut să pice examenul, dar nu s-a descurajat. Ca să nu piardă vremea degeaba, a studiat un an la Politehnică, tot în București. A decis că în acel timp trebuie și poate să se pregătească mai bine pentru a susține din nou examenul.
Nu i-a fost teamă să o ia de la zero, după cum a mărturisit de fiecare dată când a avut ocazia:
„N-aveți decât să mă invidiați, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viața de la capăt.”, spunea Florian Pittiș într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru”.
La teatru a fost respins pentru că pronunța prea puternic litera „r”, așa că a hotărât să ia lecții de dicție. A fost primul elev al celebrei Ileana Cârstea Simion. Iată ce a povestit profesoara de dicție, la Digi24, despre ajutorul pe care i l-a oferit marelui artist la început de drum:
„Am moștenit lecțiile de dicție de la mama, care nu știu dacă a vrut ca eu să-i urmez meseria. Când Pittiș a venit la mama pentru a lua lecții de dicție, ea mi l-a dat mie direct. Îl corectezi tu!”, mi-a zis.
Nu mai făcusem asta deloc, dar era încrezătoare că o să mă descurc. Nu mi-a dat nici exerciții, nimic. Mi-am pus mintea la contribuție. Știam câte ceva din domeniul respectiv, dar nu și exercițiile pentru corectarea „r“-ului. Le-am inventat, le-am făcut și l-am corectat și a fost un student minunat.”
Cât timp a fost student la Politehnică, Florian Pittiș nu a uitat de visul de a deveni actor, așa că a găsit o metodă de a fi mai aproape de lumea care îl fascina. S-a angajat la Teatrul Bulandra ca electrician. Dirija reflectorul în timpul repetițiilor și spectacolelor, așa că era mereu printre actori și îi vedea cum se pregăteau și cum jucau. A învățat replicile de la toate piesele și, într-o zi, a primit șansa vieții sale. Unul dintre actori nu a putut ajunge la spectacol, așa că l-a înlocuit și prestația sa a fost extrem de apreciată.
„Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor „indispensabil”: „Vrei sa joci în Cum vă place?”. Toată viața am să-l țin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniștit, în răgazul dintre două spectacole și, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viața. Apoi, ca director, m-a și angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost „Vă rog să-mi dați o clipă ascultare”.”, își amintea Florian Pittiș într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As”.
În cele din urmă a fost admis și la facultate, reușind să o termine ca șef de promoție, la clasa maestrului Radu Beligan. După absolvire, a rămas angajat al Teatrului Bulandra, dar a fost angajat și la Televiziunea Română.
Artistul s-a bucurat să urce pe scenă alături de nume mari ale teatrului, însă cel mai bine s-ar fi simțit alături de colega sa Mariana Mihuț, pe care a cunoscut-o în 1970. Și ea și-a exprimat bucuria în legătură cu echipa minunată pe care au făcut-o în numeroase spectacole. Iată cât de frumos a vorbit despre Pittiș, într-un documentar realizat de TVR despre viața și cariera lui:
„A fost unul dintre partenerii mei de scenă preferați pentru că era la fel de pasionat și de nebun ca mine. Dacă nu chiar mai tare. Foarte concentrat, profesionist, un perfecționist. Era o bucurie să joci cu el, pentru că în același timp era și spontan.
Gusta o glumă bună în timpul unui spectacol și gusta faptul că te adaptai la situația creată. Am jucat în atâtea turnee și condițiile erau mereu altele și am avut atâtea sute și sute de spectacole împreună, încât deja cred că ne simțeam foarte bine pe scenă. Mi-amintesc cu drag când, în '79, am fost împreună în turneu în America.
Rod Stewart tocmai lansase un disc și avea concert. Biletele erau foarte scumpe, erau diurna pe câteva zile. Nu s-au găsit prea mulți amatori să meargă cu el la concert, dar eu am vrut să-l văd pe Rod Stewart, astfel că am fost împreună cu Moțu la concert.
Și într-adevăr m-a marcat pe viață pentru că a fost un eveniment în care am fost mai vie ca niciodată.”
La începutul anilor ’70, Florian Pittiș a încercat să schimbe obiceiurile de consum în lumea muzicală din România și a vrut să introducă noutatea printre iubitorii ritmurilor diverse. De aceea, a început să își promoveze stilul în cadrul Cenaclului Flacăra, care a fost creat pe 17 septembrie 1973.
Bineînțeles, el s-a numărat printre fondatorii Cenaclului, fără să se teamă de regimul comunist și de posibilele urmări pe care ar fi trebuit să le suporte.
Era unul dintre cei mai rebeli artiști și chiar refuza să își tundă pletele care l-au făcut celebru. S-a ghidat întotdeauna după o idee ce apare subliniată și în melodia „Vinovații fără vină” de la Pasărea Colibri: „Nu contează cât de lung am părul/ Important e cât de mult gândesc.”
În acea perioadă, Florian Pittiș părea să fie prezent peste tot. În afară de activitatea de la teatru și de la Cenaclul Flacăra, acesta și-a mai găsit ceva de făcut. Sub regia lui Alexandru Bocăneț, a format un trio muzical ce a cunoscut un impresionant succes. A cântat alături de Anda Călugăreanu și Dan Tufaru în spectacole televizate ce țineau românii cu sufletul la gură în fața ecranelor.
„Trioul acela a apărut dintr-o joacă a noastră, de un Revelion. Regretatul Bocăneț, soțul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea să petrecem Revelionul la ei acasă. Așa că am sosit la ei, Dan Tufaru, soția lui, Anda Călugăreanu și cu mine.
Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, telefonul și să dăm, fiecare din noi tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara aia atât de bine, că am hotărât să o „facem” și la televiziune.
În vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mână liberă. Nimeni nu ne-a impus nimic... De necrezut, nu?”, povestea artistul în „Formula As”.
Florian Pittiș s-a descurcat excepțional atât în echipă, cât și pe cont propriu. Nu s-a temut să organizeze spectacole singur, mai ales că îi plăceau provocările și încerca mereu lucruri noi. Așa a început să interpreteze roluri în teatrul radiofonic și să cânte solo.
De asemenea, a înregistrat mai multe texte pentru emisiunea „Teleenciclopedia”, iar fanii îi recunoșteau întotdeauna vocea inconfundabilă.
„Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Știi că nu-l mai poți minți pentru nimic în lume, nu mai poți veni la spectacol să te odihnești, trebuie să exiști la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost și sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.”, explica Florian Pittiș rolul de artist în interviul din revista „Teatru”.
Tot el a înființat și primul post de radio public din lume care a emis exclusiv pe Internet. Este vorba despre Radio3Net, pe care îl prezenta astfel:
„Eu cred în adevăratul nostru tineret, în acei copii care nu sunt dispuși să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la școală sau acasă, care învață pentru că trebuie să învețe, pentru că, oricum, în viață se vor lovi de diverse probleme și vor profita de acele elemente de bază - în formarea lor - pe care le oferă școala. Așa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români „cultura în recreație”.”
Radio3Net a fost lansat pe 16 noiembrie 2004 și a înlocuit postul Radio România Tineret, al cărui director fusese din 1998. În scurt timp, a ajuns la 150.000 de accesări săptămânale din întreaga lume. În mai 2006, artistul a primit un premiu al revistei VIP pentru acest proiect remarcabil.
Din pasiune pentru echipa Rapid, a fondat Clubul Aristocratic Rapid, prin intermediul căruia a început să susțină tot mai intens jucătorii.
„Voiam să arătăm că suporterii pot fi altfel decât membrii unor pseudo-galerii, unde se strecoară și infractori care se bat cu pumnul în piept că sunt rapidiști doar din dorința de a sparge geamuri și a face fărădelegi. De aceea voiam să discutăm între noi mai ales despre spiritul Rapidului. Iar în acest sens, fraza lui Dumitriu II „decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă” spune tot.”, a povestit Pittiș într-un interviu pentru publicația 1923.ro.
Nu toți prietenii și colegii de la teatru erau în tribunele acestei echipe, așa că, de-a lungul anilor, s-au mai născut și antipatii din cauza acestei diferențe de gusturi în materie de fotbal. Din fericire, cei mai mulți „jucau” în liga sa, așa că nu a avut prea des probleme.
„Eu aveam noroc că majoritatea tehnicienilor din teatru erau rapidiști. S-a ajuns până acolo ca, în „Hamlet”, la celebra scenă a întâlnirii lui Laertes cu regele – eu jucând rolul primului – când Rapid a avut un meci important, electricianul să mă țină la curent din culise, prin semne, cu evoluția scorului. Stabilisem cu el că atunci când ridica mâna dreaptă însemna că a înscris Rapid, iar la cea stângă – adversarul. Din fericire, cea dreaptă a fost mai activă.”, a mai declarat Pittiș.
La primul meci al Rapidului de după decesul său, jucătorii au purtat banderole negre în semn de recunoștință pentru toată susținerea pe care le-a arătat-o în timpul vieții.
Anul 2006 l-a făcut pe marele Florian Pittiș să se retragă ușor, ușor, din lumina reflectoarelor, din cauza unui diagnostic crunt. Când a aflat că are cancer de prostată, actorul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a se vindeca și nu a refuzat niciun tratament sugerat de medici. Din păcate, boala a avansat rapid și nu a putut fi stopată prin niciun mijloc, așa că a murit mult prea devreme, pe 5 august 2007, cu două luni înainte de a împlini 64 de ani.
Cu puțin timp înainte de a se stinge, i-a rugat pe medici, prin intermediul unei scrisori, să trateze cazul său cu discreție:
„Subsemnatul Florian Pittiș declar prin prezenta și pe propria răspundere că nu doresc sub niciun motiv ca niciun aspect al bolii mele pentru care sunt internat să fie comunicat presei sau persoanelor neautorizate de mine.
Mulțumesc pe această cale întregului personal medical al spitalului în care mă aflu internat pentru modul exemplar în care mi-au apărat și îmi apără dreptul la intimitate și pentru îngrijirea pe care mi-o acordă. Cu tot respectul, Florian Pittiș.”.
Pentru că era un om modest, nu a dorit să se facă mare vâlvă din cauza stării sale de sănătate. Așa a fost toată viața și i-a plăcut să trăiască fiecare moment cu discreție. Tot ce avea de arătat arăta pe scenă, fie la teatru, fie în concerte. Nu a alergat după bani, ci s-a bucurat din plin de fiecare clipă a scurtei sale vieți.
„Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cântăreț. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reușit sa strâng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior și CD-uri. Nu le-am strâns numai eu, au contribuit la această avere și buni prieteni precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu.
Am o colecție întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemâna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decât la cerere individuală. Și, în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piață.”, mărturisea el cu modestie într-un interviu mai vechi.
Florian Pittiș a fost iubit de milioane de oameni. Inclusiv colegii din muzică și din teatru au fost fascinați de cum reușea să desfășoare atât de multe activități cu plăcere și cu bucurie.
Iată ce mărturisire a făcut colegul său de breaslă Victor Socaciu, potrivit radioresita.ro:
„Fac parte dintre cei care au avut bucuria de a-i fi mai apropiați lui Motzu Pittiș. Incontestabil este un lider al unei generații, dar vorbesc despre o generație care s-a manifestat în artă, în spațiul public în general nu numai printr-o formă ce s-a numit „Power-Flower”, dar și printr-un curent pe care l-au numit și înainte de altfel, dar l-au crescut în acei ani 60, e vorba de-marele curent rock al lumii care a influențat întreaga artă și cultură a acelei generații și a lumii în general.
El era un lider zonal aici în estul Europei, sigur că în România mai existau oameni care erau la fel de rebeli, la fel de reprezentativi pentru această mișcare, dar el a strălucit pentru că nu venea doar cu o manifestare formală, el era un rebel profund, un om despre care pot spune că parcă s-a născut să fie acea vâlvătaie care să-ți transmită cele mai puternice simțăminte, în sensul că omul acesta ideologizase această mișcare.
Ne-a unit și dragostea pentru poezie, pentru muzică, pentru ceea ce venea mai profund de afară prin muzică și prin mesajele ei în special. Puteam să convingem lumea că viața noastră poate fi și altfel. Eram amândoi jucători de șah și jucam amândoi șah orb, asta știe puțină lume, în lungile ore ale Cenaclului Flacăra, mă provoca, juca E4 și normal că trebuia să-i răspund tradițional C5, cu apărarea siciliană.
Florian Pittiș a fost un om de radio, un actor, de asemenea, de mare înălțime, deci o personalitate complexă cum România nici nu știu dacă a mai avut așa ceva… dar timpul n-a mai avut răbdare, l-a luat dintre noi, n-a spus la nimeni de durerile lui, de problemele lui, pur și simplu așa a fost să fie, a plecat…”
Actorul nu prea a avut timp de viața personală în primii ani ai carierei, când și-a dedicat fiecare moment dezvoltării profesionale.
Totuși, la 56 de ani a venit momentul să se căsătorească și să se așeze la casa lui. Pe 12 martie 1999 a luat-o de soție pe Anda Niculina Pittiș, femeia care i-a stat alături până în ultima clipă a vieții. Ea mai fusese căsătorită și trist este că prima ei poveste de iubire s-a sfârșit tot cu decesul soțului.
Florian Pittiș a recunoscut în nenumărate rânduri că Anda Niculina a fost marea sa dragoste, însă moartea i-a separat după numai opt ani petrecuți în calitate de soț și soție. Aceasta se gândește și acum la el, iar dorul și durerea pe care le simte pot fi percepute de oricine îi accesează contul personal de Facebook. Acolo publică des imagini cu regretatul ei partener și scrie mesaje în memoria lui.
„5 august 2007- ultima zi pe pământ, prima zi în eternitate. Mereu în inima mea. Odihnește-te în pace, Florian!”, este unul dintre mesajele scrise de văduva lui Florian Pittiș.
În cadrul unui interviu acordat revistei „Tango”, femeia a povestit cum l-a cunoscut pe artist și ce s-a întâmplat după ce a murit primul ei soț, folkistul Nicu Vladimir:
„Când l-am cunoscut pe Florian, când l-am întâlnit prima dată în viață, nu m-a impresionat deloc. Eram foarte îndrăgostită de Vladimir Nicu, de primul meu soț. Mergeam frecvent în casă la el, pentru că aveam același grup de prieteni, dar eu eram soția lui Vladimir.
Și când Vladimir a plecat, Florian a început să mă sune. Eu nu aveam telefon acasă, mă suna la grădiniță, iar eu mă simțeam stânjenită. Pentru că avea o voce recognoscibilă, știai cine este la telefon. El a fost cel care m-a scos în oraș, m-a dus la expoziții, m-a invitat la teatru, la concerte, așa a început.”
