Întâmplător sau nu, Radu Beligan s-a născut pe 14 decembrie 1918, ziua în care, potrivit calendarului ortodox, este sărbătorit Sfântul Filimon, protectorul artiștilor. A copilărit în satul Galbeni din Bacău, acolo unde era să își piardă viața când era doar un bebeluș.
„Cu mulți ani în urmă, a trebuit să mă întorc în ținuturile natale, nu atât împins de dor, cât de nevoia de a face rost de un duplicat al certificatului meu de naștere. Atunci am aflat de la unul din bătrânii satului că, imediat după naștere, am fost dus, ca orice pui de creștin, la biserică și botezat precum se cuvine.
Cum de la noi de acasă până la biserică era ceva drum și afară zăpada ajungea până la brâu, tatăl meu a folosit drept mijloc de locomoție o sanie trasă de cai. Pe drumul de întoarcere, beți de bucurie și nu numai, însoțitorii mei nu au observat că, la un hop, micul creștinat a zburat efectiv în omăt. Au realizat asta abia trei kilometri mai încolo și, bineînțeles, s-au întors să mă caute.
„Îți dai seama, mata”, mi-a zis plin de seriozitate bătrânul, „că puteau să te mănânce lupchii?”.”, a dezvăluit marele actor, într-un interviu acordat revistei Tango.
Iar acesta nu a fost singurul moment în care s-a aflat la un pas de moarte, după cum a povestit chiar el în ultimii ani din viață:
„Au fost multe momentele în care viața mea putea să se sfârșească. Deși am scăpat de lupi, am pășit de multe ori pe limita fină dintre viață și moarte. Numai în ultimii zece ani m-am pricopsit cu două pneumonii care puteau să pună punct existenței mele fizice. Dar, Dumnezeu a vrut, acum, ca și atunci, să scap. Probabil că am rolul meu în planurile Lui”.
Încă din liceu frecventa sălile Teatrului Național, acolo unde mergea alături de alți elevi ai Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iași, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Apoi, a urmat cursurile Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică de la București, pe care a absolvit-o în 1939.
A moștenit talentul actoricesc și pasiunea pentru artă de la tatăl său, care a fost și el actor pentru o scurtă perioadă.
„Sunt moldovean, m-am născut în satul Gălbeni, din județul Bacău. Nu sunt primul actor din familie. Tatăl meu a fost și el o perioadă actor al Teatrului Național din Iași. La vârsta de 14 ani colinda târgurile Moldovei cu spectacolul „Vlăduțul mamei”, un fel de „Hamlet” al epocii respective. A fost elevul vestitului profesor State Dragomir, unul din marii actori ai Iașului din secolul trecut și de la începutul secolului nostru. Pe vremea când marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu era director al Teatrului Național din Iași, tatăl meu i-a cerut dublură într-o piesă. Cum așa ceva nu se obișnuia în acea vreme, maestrul a rămas stupefiat și a luat călimara de pe birou aruncând-o după dumnealui. Atunci tata a părăsit teatrul pentru totdeauna și s-a angajat la CFR, jurând posterității „răzbunare” prin mine, care trebuia să fiu o împlinire a viselor lui spulberate.”, a mărturisit Radu Beligan într-un interviu.
A ajuns să fie o personalitate marcantă a teatrului românesc și să fie numit membru de onoare al Academiei Române, dar drumul până la aceste realizări uriașe nu a fost deloc ușor. Nu i-a fost recunoscut talentul din prima și a trebuit să muncească mult pentru a-și dovedi competența.
„După ce am terminat Liceul Internat din Iași, prima mea încercare la Conservator s-a soldat cu un eșec. Am fost respins! Însă, imediat am scris o scrisoare convingătoare Luciei Sturza Bulandra, prin care o rugam să mă încerce din nou. În urma scrisorii, m-a acceptat. După un timp mi-a zis „spune și dumneata ceva!” Am recitat poezia „Scrisoare mamei“ de Serghei Esenin. Când am terminat poezia, s-a făcut o liniște de mormânt. După un timp îndelungat de tăcere, mi-a spus: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră”. Acceptându-mă ca student, chiar din primul an mi-a acordat doi ani într-unul.
După absolvirea Conservatorului, m-a luat Victor Ion Popa și m-a angajat la „Muncă și voie bună”, unde am debutat într-o piesă localizată de Mihail Sadoveanu „Zile vesele după război”. Apoi am jucat în rolul lui Valentin Kataev din piesa „Roata în patru colțuri”. În urma premierei, marele critic de artă N. Carandino a spus: “Tânărul acesta poartă în raniță bastonul de mareșal”.”, declara actorul în trecut.
A jucat și regizat fără încetare, timp de aproape opt decenii și a adunat în palmares peste 80 de roluri în teatru și aproximativ 30 în filme.
Era de așteptat ca numărul interpretărilor să fie unul mare, având în vedere că a debutat în teatru la vârsta de 20 de ani, în spectacolul „Crimă și pedeapsă”. Până la aproape 100 de ani, a reușit să se pună în pielea multor personaje și să experimenteze diferite fațete ale vieții de actor.
Nu a urcat pe o singură scenă, ci pe mai multe, căci a fost cooptat de mai multe teatre din țară, printre care se numără: Teatrul „Regina Maria” (1937-1938), Teatrul „Uranus” (1938-1939), Teatrul din Sărindar, Teatrul „Tudor Mușatescu”, Teatrul „Comedia” și mai apoi Teatrul Național din București (unde a jucat pentru prima dată în 1945).
În 1961, a înființat Teatrul de Comedie și a fost director acolo între anii 1961 și 1969). Pe scena acestui teatru, Radu Beligan a interpretat numeroase roluri, în spectacole precum: „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter (1961), „Șeful sectorului suflete” de Alexandru Mirodan (1963), „Rinocerii” de Eugene Ionesco (1964), „Capul de rățoi” de George Ciprian (1966), „Opinia Publică” de Aurel Baranga (1967), „Ucigaș fără simbrie” de Eugene Ionesco (1968).
Ulterior, între 1969 și 1990, a fost directorul Teatrului Național București.
Primul film în care a jucat a fost „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu (1943), unde l-a interpretat pe Rică Venturiano. Iată alte filme în care a jucat marele Radu Beligan: „Lanțul slăbiciunilor” (1952), „Directorul nostru” (1960), „Castelanii” (1966), „Tată de duminică” (1975), „Aurel Vlaicu” (1977), „Horea” (1984), „Trahir” (1992).
Impresionant este faptul că, în timpul liber, a reușit să scrie și câteva volume de eseuri: „Pretexte și subtexte” (1968), „Luni, Marți, Miercuri…” (1978), „Note de insomniac” (2001, volum reeditat în 2008).
Și-a dedicat mare parte din viață și activității didactice și academice, având în vedere că a fost: profesor la Institutul de Teatru și Film (1950-1965); membru al cartelului Internațional al Teatrului (1967); președinte activ (1971) și președinte de onoare pe viață (1979) al Institutului Internațional de Teatru; co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică organizate de UNESCO (1971-1978); membru în Consiliul Superior al Teatrului Națiunilor, sub președinția lui Pierre Moinet; membru al Academiei „Le Muse” din Florența, societar de onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” (2001), membru al Uniunii Scriitorilor din România (2008).
Lista este impresionant de lungă, iar fiecare titlu a fost primit pe merit. Mai rar un așa om care să facă atât de multe și să le facă bine pe toate!
Prima lui soție a fost actrița Nineta Gusti, care a făcut parte din viața lui aproximativ 15 ani, dar nu au avut copii împreună. Iată ce declarații făcea femeia după separare:
„Cât despre căsătorie, eu nu am ținut niciodată la asta și nici nu cred în ea. Am fost împreună 15 ani cu Radu Beligan, dar nu mai știu câți dintre anii ăștia am fost căsătoriți; noi am fost 15 ani împreună.”
Următoarea care i-a devenit soție a fost Dana Crivăț, care l-a făcut și tată pentru prima dată. Din iubirea lor s-a născut Anamaria, care este scriitoare și locuiește de aproximativ trei decenii în Australia. În ciuda plecării sale pe meleaguri îndepărtate, relația tată-fiică nu s-a pierdut, căci au reușit să păstreze legătura prin telefon. În plus, Anamaria îl vizita anual.
Următoarea femeie importantă din viața lui Radu Beligan a fost prozatoarea Marica Beligan, care i-a făcut încă trei copii: pe Lamia, Raluca. Femeia era din Belgia, dar s-a mutat în România după ce s-a îndrăgostit nebunește de actor. Din păcate, în 1933 a pierdut lupta cu cancerul și a plecat într-o lume mai bună, lăsându-l văduv pe Radu Beligan.
Adevărul despre relația dintre Alexandru Arșinel și Stela Popescu
În 2004, Radu Beligan a devenit membru de onoare al Academiei Române, dar acesta nu este nici primul și nici singurul titlu important pe care l-a obținut.
La fel ca în cazul rolurilor în teatru și film, și această listă este extrem de lungă: Artist Emerit (1953), Artist al Poporului (1962), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967), Premiul Academiei „Le Muse” din Florența (1980), Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos (1995-1996), Premiul Academiei Române (1999), Premiul „14 Juillet” al Ministerului de Externe al Franței (1998), Trofeul „Eugene Ionesco” (1999), Premiul Revistei „Flacăra” (2000), Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naționale de Teatru (2002), Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur și colan (2003), Premiul de Excelență al Festivalului Teatrului de Comedie (2006), Premiul de excelență al Galei UNITER (2007-2008).
A fost Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași (1994) și al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (2003)
De asemenea, a fost primul actor român numit în grad de Ofițer al Ordinului Național al Legiunii de Onoare franceze.
Și în România a primit distincții speciale: în 2004 i s-a acordat Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer și, în 2008, Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce.
În plus, în 2011 a primit o stea pe Aleea Celebrităților din București. În același an a fost numit și cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records. Foarte interesant, nu?
Ziua de 20 iulie 2016 a fost una teribil de tristă pentru toți oamenii care l-au cunoscut, admirat și iubit pe maestrul Radu Beligan. Sute sau poate chiar mii de suflete l-au plâns și s-au alăturat familiei pentru a-i aduce un ultim omagiu. La acel moment, trei dintre copiii săi au stat lângă sicriu (Lamia Beligan, Raluca Beligan, însoțită de fiica sa, și singurul său fiu, Alexandru Beligan). Din păcate, Anamaria Beligan nu a putut veni din Australia.
Radu Beligan a murit la 97 de ani, dar vârsta înaintată nu i-a făcut pe cei dragi să accepte mai ușor plecarea sa. Printre cei îndoliați și profund îndurerați s-a numărat și Florin Piersic. Iată ce declara actorul la acea vreme:
„Sunt îndurerat că trăiesc astfel de moment. De câte ori mă întâlnea, maestrul Beligan spunea că se bucură să vorbească cu mine. Îi datorez multe lucruri. Am păstrat acasă o carte de vizită, în care Maestrul Beligan a scris „Te-am văzut pe scenă și n-am să am liniște până când tu n-ai să ai un rol pe care să ți-l ofer”. Radu Beligan a fost, este și va rămîne, în sufletul și în mintea mea. Eram student, în anul patru, jucam „Peer Gynt” în regia lui Dinu Cernescu. Radu Beligan a venit la mine în cabina, însoțit de un regizor fancez, Louis Daquin. A spus doar atât: „El e!”. Nu știam despre ce vorbea. Am aflat apoi că m-a propus să joc în primul meu film, „Ciulinii Bărăganului”, o coproducție româno-franceză. Datorită Maestrului Radu Beligan am fost la Cannes cu acest rol, iar în delegație s-a aflat Ion Popescu Gopo și directorul cinematografiei de atunci, Gheorghe Marinescu, Ovidiu Crohmălniceanu. Pentru prima oară în viața mea am plecat în străinătate, la 22 de ani. Și i-am cunoscut pe toți actorii lumii: Alain Delon, Sophia Loren, Brigitte Bardot, Bourvil. Nu-mi venea să cred că eu sunt acolo. Pentru mine a fost cel mai frumos cadou. Parcă a prevăzut că voi mai juca în filme, cu succes. După acest festival am început să fiu distribuit, începând cu „De-aș fi Harap Alb”.”
Doar nu credeai că singurele comori lăsate în urmă de artist au fost piesele de teatru, filmele, cărțile și lucrările, nu? Acesta a rostit, de-a lungul anilor, și câteva vorbe de duh pe care urmașii săi le vor prețui mereu. Iată care sunt acestea:
„În ultima vreme, foarte multă lume îmi pune această întrebare stereotipă: „Care este secretul longevității dumneavoastră?” Când încă mai am răbdarea să le răspund, le spun că după mine, secretul biblic al longevității este iubirea. Cred că suntem pe Pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiți ce vreți, dar iubiți. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii.”
„Va mulțumesc pentru toate învățămintele cu care dulce m-ați împovărat de-a lungul atâtor ani. Am călătorit frumos împreună. Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noirette, „Dacă viața e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi”.”
