Bunicul lui era percuționist și el, iar mama cânta operă în timpul liber, fiind pasionată de muzică. Și cum să nu se îndrepte și el spre același domeniu dacă acesta era exemplul de acasă? A fost fascinat de muzică și de cei din familie care erau extrem de pricepuți. Drept urmare, a acceptat să studieze la un instrument, doar că părinții au ales pentru el vioara. Mai târziu, și-a dat seama că vrea să cânte la tobe ca bunicul său și a refuzat să mai facă vioară. Ba chiar a spart-o ca să își impună punctul de vedere.
„Am rămas repetent în clasa întaia. Aveam un surplus energetic debordant si aveam si o stare din asta rebela. M-au dat la școală de muzică, la vioară, pe la 6 ani jumate, am luat examenul dar nu mi-a plăcut vioară. Am zis că eu nu sunt viorist, nu-mi plăcea, mă uităm, nu. Și am spart vioară de scări. Eram înnebunit după tobe, am văzut și am simțit, bunicul meu fiind percuționist, aveam tobe în casă.”, a povestit artistul.
Nu s-a ferit niciodată să admită că a fost un copil rebel și că nu îi plăcea să respecte regulile. De la 9 ani s-a apucat serios de cântat la tobe, pentru a șlefui cunoștințele pe care le dobândise singur când era foarte mic.
„O libertate nebună… eram un copil rebel, cântam cu acordeonul la opt ani, la nouă ani eram cu tobele, începeam… Eu am și învățat și am luat legătura cu instrumentul de percuție învățând să merg prin casă că mă țineam de tobe, bunică-miu fiind percuționist. Atunci era inevitabil să nu dau în ele. Când mi-am dat seama că am independența asta de mâini și de picioare, am început să exersez și perseveram. (…) Ritmul este de fapt unul dintre formele cele mai importante ale vieții.”, a zis pentru Fanatik.
Acum, își amintește cu plăcere de succesul răsunător pe care l-a avut alături de trupele în care a cântat. Chiar dacă și-a făcut debutul la o vârstă fragedă, a reușit să se bucure și de copilărie. Pentru el, joaca nu a fost niciodată mai importantă decât muzica.
„Atmosfera aia de Iași a anilor '70, '68, '69, când am luat marele premiu la București cu Roșu și Negru, tutorele meu fiind Nancy Brandes, care a văzut focul ăsta și talentul pe care îl aveam de puști la 13-14 ani. Și am început să cânt cu Roșu și Negru, colegii mei erau cu 10-15 ani mai mari decât mine, erau studenți la Conservator, muzicieni, oameni extraordinari de bine informați și cântam un gen de muzică jazz / rock… care și acum ar avea prioritate. Foarte interesant, cu orchestrații grele și am studiat mult, studiam încontinuu. (...)
Am intrat în lumea televiziunii și TVR-ul a început să ne cheme din ce în ce mai des, bineînțeles cu clame în păr, pentru că aveam părul mare, eram super tari! Până la urmă m-am mutat la București, la 19 ani am părăsit Iașiul și am început să colaborez cu diferite formații, cu orchestra Electrecord, acompaniam soliști prin țară, cântam cu Roșu și Negru foarte mult, în toate cătunele, în toate orașele, pe vremea aceea neexistând atâtea televiziuni și forme media care să promoveze, sigur că eram pe viu, pe live.”, a completat Ovidiu Lipan Țăndărică, în același interviu acordat pentru sursa menționată.
Ovidiu Lipan Țăndărică a dezvăluit și cum au decurs lucrurile în cazul său. Acesta a povestit că a făcut tot posibilul să nu se piardă pe sine după ce a început să se asocieze cu alți artiști. Iată cum s-a descurcat în perioada de succes nebun pe care l-a avut în anii 70’:
„Stilul și forma ta, oricâtă școală ai avea, să nu te lași influențat. Să-ți păstrezi identitatea, și spiritul, și forma ta de a transmite! (…) Nu să te încadrezi în ce înseamnă documentare și să fii o mașină, un circuit care să-ți știrbească din identitate. Și asta e valabil pentru toți, și acum, și pentru o țară întreagă. Avem nevoie de logica, structura, genetică, de a primi informația, de a da mai departe, schimbul ăsta energetic, care Doamne ferește să fie din ce în ce mai mult amputat! (…)”
Fără muncă și dedicare, nimic nu ar fi fost posibil. Artistul a reușit să facă performanță pentru că și-a dorit-o din tot sufletul.
„Și succesul ăsta e relativ, dacă n-ai continuitate și nu perseverezi în diferite forme muzicale cum am făcut eu cu diferiți artiști.”, a subliniat el într-un interviu.
Bineînțeles, a contat și gramul de noroc pe care l-a primit de la soartă! S-a născut într-o familie atrasă de muzică, iar acest aspect a fost foarte important. A fost privilegiat să crească înconjurat de muzicieni și a putut să își aleagă modele de seamă.
„Eu am fost un copil optimist și plin de energie. Dacă nu făceam percuție și tobe unde să mă epuizez cântând… chiar mă epuizam, ajungeam într-o stare de transă. Dar asta m-a și purificat cumva, m-a apropiat de o gândire mai specială. Având contact cu foarte mulți muzicieni și oameni de cultură, am fost foarte interesat de tot ce înseamnă aripa asta atinsă de Dumnezeu, ce înseamnă cultură, muzică și artă.”, și-a amintit muzicianul.
Nu ar fi reușit fără susținerea familiei, în special cea a bunicilor, care i-au ghidat pașii. Tot ei i-au dat libertatea de a alege și i-au dat încredere în forțele proprii, pentru că nu au încercat nicio secundă să îi taie aripile.
„Bunicii m-au iubit foarte mult, m-au susținut. Toți am fost acolo, trăiam într-o enclavă specială. Eu am fost într-adevăr un rebel. Mi-am făcut cumva poftele copilăriei într-un fel foarte special, cu toate că repetam foarte mult, dar eram foarte matur pentru vârsta mea. La 15 ani aveam o maturitate și o privire, și o formă de a-mi simți copilăria mai specială. Întotdeauna aveam ideea că trebuie să răzbat, trebuie să fiu bun în ceea ce fac. Și aveam principiul ăsta, dacă ești lustruitor de pantofi, să fii cel mai bun!”
Pentru că dreptul la libertate i-a fost îngrădit de comuniști, a simțit nevoia să plece din țară. A vorbit în emisiunea „În fața ta” de la Digi24 despre fuga din România și despre anii petrecuți în Germania. Cenzura comunistă nu l-a oprit să își trăiască visul.
„În perioada Roșu și Negru nu mi s-a dat viza nici măcar să ies în Bulgaria. Nu ni s-a dat viză să ieșim nicăieri. A fost momentul de încrâncenare culturală, eram foarte buni, foarte avansați. (...) Am avut contracte și în America și în Mexic, nu ni s-a dat voie.”, a rememorat Țăndărică în emisiunea menționată anterior.
După desființarea trupei „Roșu și Negru”, a urmat succesul neașteptat pe care l-a avut formația Phoenix. Cu membrii acestui grup muzical a reușit artistul să pună la cale un plan ingenios în 1977. După ce comuniștii le-au interzis să mai concerteze și să se deplaseze în străinătate pentru a onora alte contracte, au făcut un gest necugetat, care le-a schimbat viața pentru totdeauna. S-au ascuns în boxele de concert și au trecut granița ca și cum ar fi fost niște simple bagaje.
Cu doar un an înainte, artistul Nicu Covaci reușise să plece în Olanda, unde s-a căsătorit și a renunțat la cetățenia română. S-a întors în 1977 în țară pentru a-și recupera instrumentele și pentru a-i lua pe colegii săi, ascunși în boxe.
„În 1977 a venit în România să își scoată instrumentele. Eu i-am spus în tren, când am mers cu vagonul de dormit spre Timisoara. Eu am fost susținător de familie, eram pe toate afișele, aveam 23 de ani când am plecat. M-am căsătorit și mi-a venit citație de la armată. Ce facem? Hai să facem cumva să ieșim. Nu că nu aș fi făcut armata în România... Și Ioji - Josef „Ioji” Kappl - și mulți dintre noi nu au făcut -o. Eram încă într-o formă extraordinară de concert, de cultură, într-o perioadă în care nu ne vedeam cu arma în mână... era și perioada flower power.
Nicu mi-a spus: lasă că vorbim când ajungem. Din momentul ăsta nu mai dați niciun telefon acasă. Astea sunt boxele, mama lui Nicu a tăiat niște pânză, a pus în fața găurilor de la difuzoare. Aveam greutatea 75-77 kg, cât cântăreau boxele cu difuzoare. Înăuntru în chiloți, aveam hainele de scenă.
Am avut o geantă aruncată în mașină. Și a început aventura. (Cine era în boxe?) Eu, Erland Krauser, Ioji Kappl și o femeie însărcinată, nu știu cine.”, și-a amintit Țăndărică.
Drumul a fost extrem de complicat, căci a durat câteva zile bune. Au călătorit chinuiți de pe 1 iunie, până pe 6 iunie, când au ajuns într-o localitate din Germania, aflată aproape de granița cu Olanda.
„S-a dat la un moment dat semnalul și Nicu strângea 40 de șuruburi la fiecare, înainte de graniță cu vreo 5 km și când treceam granița. După vreo 10 km, iar dă-i, își făcea rană la mână să ne scoată. Aveam la noi șunci, cârnați bănățeni și niște blăni de lup netăbăcite. Erau câinii ăia la graniță terminați (râde).
La graniță ne-au controlat. Eu eram primul, cum deschizi microbuzul, în ușă. Și mi-au luat boxa unde eram, dintr-o parte în alta, s-au așezat cu fundul pe boxă, fluierau a pustiu, că era noapte când am ieșit din România. Grănicerii, cu baioneta scoasă.
Tot momentul ăsta a fost sub o lumină divină, eu nu pot să îmi imaginez cum am trecut noi și cum s-au întâmplat toate lucrurile astea. Vă dați seama, dacă unul din noi strănuta, sau o mișcare greșită...”, a rememorat celebrul toboșar.
Deși a obținut ce a dorit, Ovidiu Lipan Țăndărică nu s-a simțit împăcat în Germania. Acolo i-a lipsit tot ce înseamna România pentru el și nu și-a putut lua gândul de la cei pe care i-a lăsat în urmă. Acasă a rămas familia lui, alături de bunicii de care îl leagă atâtea amintiri. Dorul de ei l-a măcinat intens, iar libertatea mult visată s-a transformat în singurătate, mai ales că a stat mai bine de un deceniu departe de familie și de prietenii pe care îi avea aici, în România.
„Momentul ăla am trăit veacul meu de singurătate, ăștia 13 ani, unde închisoarea asta în libertate m-a făcut să aprofundez și mai mult mirosul, spiritul ăsta românesc și dorul ăsta de casă.
Știam că nu o să mai vin niciodată în România, trăiam clar că nu se poate. Cine și-a imaginat că va fi posibil ca în '90… adică mă gândeam, gata, s-a dus. Noi eram condamnați aici, nu-mi mai văd bunicii niciodată, mama, nu-mi mai văd prietenii, toată copilăria mea, toată viața mea, e ca și cum a ars.”, spunea toboșarul pentru Fanatik.
Iată ce alte mărturisiri a mai făcut despre drama trăită:
„În Germania m-am simțit ca într-o imensă închisoare cultural spirituală în libertate.”, avea să mărturisească într-un interviu Lipan Țăndărică.
„Acolo a fost greu. La un moment dat, s-au dus banii, făceam chefuri de venire în Germania care au durat vreo 2 săptămâni, după care ne-am trezit la realitate. Câștigam foarte puțin din concertele pe care le cântam în săli unde se joacă copiii tenis de masă. Astea erau concertele.”, a mai zis el.
În sinea lui, știa că succesul din România nu poate fi egalat și i-a rămas gândul la tinerii care cumpărau pe furiș albumele formației. Libertatea nu a mai însemnat nimic departe de casă.
„Eu am simțit că am lăsat un mare gol în țară, după plecare, pentru foarte mulți tineri, generația care a ascultat în continuare muzica Phoenix, chiar și când am fost interziși. Se cumpărau albumele pe sub mână, făceau educație muzicală copiilor și acum, nepoților cu muzica Phoenix.”
Fiindcă muzica nu le-a mai adus venituri suficiente pentru a se descurca printre străini, trupa s-a destrămat și fiecare a început să facă altceva pentru a se întreține. Tot Ovidiu Lipan Țăndărică a povestit și acel moment trist:
„La un moment dat ne-am despărțit. Muzica nu aducea (bani), nu puteam să câștigăm, să ne întreținem. Noi am rămas în relații bune, fiecare și-a găsit o altă perspectivă în viață, să poată supraviețui. Am încercat diferite stiluri (de muzică), am avut un producător la un moment dat, dar Nicu nu s-a înțeles cu el, a rămas pe structura să cântăm muzica așa cum o cântam noi și să nu schimbăm.”
Deși plecarea peste hotare a dus la destrămarea formației, artistul nu a regretat nicio secundă gestul imprudent pe care l-a făcut în 1977. Până la urmă, fiecare s-a ales și cu ceva bun din această experiență.
„Ioji a rămas în Germania, s-a căsătorit. Nicu și-a găsit calea, l-a întâlnit pe Mani Neumann, a continuat. Eu am continuat cu trupe de rock. Am cântat în aceeași sală, repetam, ne-am împrietenit cu Scorpions, eram în emulația asta de rock. Pe lângă asta, îmi câștigam bani cu turnee de dans internaționale, acompaniam cu big band turnee de dans internaționale.”
Într-un alt interviu acordat pentru Fanatik, toboșarul a vorbit despre cât de greu i-a fost să plece din țară și despre riscul imens pe care și l-a asumat:
„Pentru un artist, să nu poți să ai libertatea să te exprimi și să poți crea o continuitate în tot spațiul ăsta planetar, e un lucru foarte grav, de aceea noi ne-am și riscat viața în '77, pentru că nu ni s-a oferit posibilitatea să putem pleca. (…) Eu unul nu aș fi rămas niciodată, m-aș fi întors.
Perioada de 13 ani până la Revoluție, din '77 de când am plecat… a fost ceva înfiorător, am trăit într-o închisoare în libertate. Aveam totul și îmi lipsea esențialul, parfumul, limba română, forma mea care m-a impregnat în toți acei ani, până la 23 de ani.”
Imediat după revoluție, Ovidiu Lipan Țăndărică a putut să se întoarcă acasă pentru a susține concerte: „Asta mi-am dorit, m-am întors în România.”, spunea el.
Timpul petrecut în Germania nu i-a oferit doar șansa de a evolua profesional, ci și posibilitatea de a-și întemeia o familie. Artistul a fost căsătorit o singură dată cu o nemțoaică, deși s-a iubit cu multe femei. Firea sa zbuciumată l-a făcut să atragă o mulțime de simpatii, iar prezențele feminine au roit întotdeauna în jurul lui.
Când era foarte tânăr, Ovidiu Lipan Țăndărică a luat-o de soție pe Sabina, o nemțoaică de care s-a îndrăgostit nebunește. Aceasta a rămas însărcinată și l-a adus pe lume pe fiul lor, Alexander. Din păcate, mariajul lor nu a fost menit să dureze, dar după divorț au rămas în relații bune de dragul băiatului.
Alexander este mândria lui, căci i-a călcat pe urme și a ales o carieră în domeniul muzical.
„M-am cam îndrăgostit în perioadă aia, mă îndrăgosteam pentru că aveam nevoie să mă îndrăgostesc, simțeam și eram foarte pur. Acum am învățat să nu mă mai dedic așa în totalitate pentru că și suferința e mare. Aveam 16 ani și m-am îndrăgostit spontan de o suedeză care și acum știu cum o cheamă și făceau ăștia culoar când treceam cu ea.
Eu nefiind un bărbat frumos, în sensul frumuseții masculine, dar dacă îmi pui imaginea de atunci eram aproape de Al Pacino, Deniro. M-am căsătorit în Germania, eu am un băiat Alexander Leonard Lipan care a studiat în Olanda la Conservator și acum cântă.”, a relatat artistul în cadrul emisiunii „Acces Direct”.
Despre relația amoroasă dintre Ovidiu Lipan Țăndărică și Corina Chiriac s-a discutat intens de-a lungul anilor, chiar și după ce nu au mai format un cuplu. Iubirea lor s-a aprins rapid și a ars într-o clipită, ca un foc de paie. Totuși, niciunul dintre ei nu a ascuns că au trăit o frumoasă poveste împreună.
„Întâlnirea a fost un fior mai special, a fost o perioadă adolescentină, eu aveam 19 ani, ea puțin mai mult. Arăta foarte bine, eram topit. A fost o perioadă foarte frumoasă, o romanță, o trăire unică care sigur a lăsat și urme. Nu am decât lucruri frumoase.”, a mărturisit Ovidiu Lipan Țăndărică în emisiunea „40 de întrebări cu Denise Rifai”.
Când a fost întrebat de moderatoarea emisiunii dacă a cerut-o pe cântăreață în căsătorie, acesta a oferit un răspuns neașteptat: „Eu cred că nici nu mai trebuia. Era atât de departe ce am trăit și atât de puternic încât nu am cuvinte.”
De două decenii, Ovidiu Lipan Țăndărică își împarte viața cu o avocată, care îi este alături la bine și la greu. De asemenea, a dat de înțeles în nenumărate rânduri că o iubește nespus și că are de gând să o ia de soție.
„Asta este o chestie foarte sensibilă și o facem cât de repede posibil. Ne-am hotărât. Totul este pus deja…”, a dezvăluit Ovidiu Lipan Țăndărică, potrivit ego.ro.
Momentele în care vorbește despre ea cu admirație nu sunt deloc puține. Îi place viața alături de ea, după cum a povestit:
„E o femeie discretă. Ea îmi oferă și un echilibru. Iubirea de suflet, care a trecut de iubirea de sex, de iubirea de inimă, care durează, cât durează. Cea de suflet este veșnică. Este ca și cum ți-ai găsit perechea în lumea aceasta. Ții la el (partener – n.r.) și îl iubești altfel. Acolo este miracolul unei întâlniri.”
Într-un interviu mai vechi, acordat pentru Click, și-a amintit și cum și-a cunoscut viitoarea soție:
„Ne-am cunoscut în urmă cu aproape 18 ani, la Muzeul Țăranului Român. Ea venise pentru mărțișoare, iar eu eram acolo. Când am văzut-o cât e de frumoasă, n-am lăsat-o să meargă mai departe.”
Încă de pe atunci o vedea ca pe soția lui și era convins că vor rămâne împreună. Anii care au trecut de la ultima declarație au dovedit cât este de hotărât.
„Eu simt ca și cum am fi căsătoriți. E vorba despre o hârtie. Ea n-a mai fost căsătorită, dar nu exclud. Cred că ne vom căsători, cât de curând, în Germania.”
Se pare că sunt asemănători și că pasiunea pentru muzică i-a legat. Iată ce a mai spus despre ea:
„E o persoană absolut deosebită, un om cald și prietenos. Da, putem spune că relația noastră a ajuns la majorat. Avem aproape 18 ani de când suntem împreună. Am o singură femeie pe care o apreciez și căreia îi sunt statornic. Îi place muzica clasică, e o femeie cultă, a studiat la Paris, cunoaște câteva limbi străine. Dragostea noastră e foarte puternică. Avem o legătură de suflet specială, mai importantă decât dragostea fizică.”
Deși meseria lui presupune plecări dese, femeia din viața sa nu are o problemă cu acest detaliu. Îl înțelege și îl susține, așa că povestea lor nu poate fi altfel decât minunată.
„Nu avem gelozii, eu sunt foarte mult plecat, am concerte, dar la ea găsesc înțelegere. Nu o las să gătească, ea nu are voie în bucătărie.
Da, e culmea, știu. Eu gătesc, eu fac piața, eu condimentez, fiindcă îmi place teribil de mult. Până și sendvișurile mele sunt altfel, nu sunt niște sendvișuri obișnuite. Acasă, ea nu mănâncă fără mine. Când suntem plecați, ne sunăm foarte des, iar eu o complimentez mereu.”, a mai dat el din casă.
