Marcel Iureș s-a născut la Băilești, în județul Dolj, pe 2 august 1951. În adolescență și-a dat seama că vrea să devină actor, așa că s-a înscris la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, pe care l-a și absolvit în 1978.
Apoi, între 1978 și 1981 a fost angajat al Teatrului Național Cluj, unde a debutat cu piesa „Menajeria de sticlă”, de Tennesse Williams.
Vrei să știi cum a descoperit care este drumul său în viață? Actorul nu va uita niciodată acel moment unic, pe care îl rememorează de fiecare dată cu plăcere:
„Pe când aveam 16-17 ani, mi-am pus pe nas niște ochelari de vedere cu dioptrii. La vremea aceea, nu aveam nevoie de ei. Vedeam perfect. Și m-am uitat în oglindă. Prin lentile nu vedeam nimic, așa că m-am uitat pe deasupra lor. Am fost fascinat de faptul că îmi vedeam reflexia în oglindă, pe deasupra ochelarilor și nu prin ei. Mi s-a părut că e ceva: să te vezi bine fără ochelari, deși purtându-i. De aici a cam pornit totul.”, a povestit el nostalgic într-un interviu mai vechi.
Perioada petrecută la Teatrul Național Cluj a fost doar începutul. A evoluat încet, dar sigur, iar în anii ’80 a ajuns să urce pe scena altor teatre precum Bulandra și Odeon. A avut ocazia să interpreteze personaje precum Hamlet, Henric al IV-lea și Richard al III-lea.
Să nu crezi că s-a limitat doar la teatru! A jucat în foarte multe filme, printre care se numără și: „Artista, dolarii si ardelenii”, „Să mori rănit din dragoste de viață”, „Domnișoara Aurica”, „Cei care plătesc cu viața”, „Un bulgăre de humă”, „Balanța” și „O vară de neuitat”.
Iată cele mai importante piese în care a primit un rol: „Romeo și Julieta” (1978), „Cum vă place” (1979), „Hamlet” (1985), „Dimineața pierdută” (1986), „Merlin sau țara pustie” (1991), „Richard al III-lea” (1993), „Trei surori” (1995), „Caligula” (1996) și „O noapte furtunoasă” (1999).
Datorită abilităților actoricești extraordinare, în 1993 și 1994 a susținut inclusiv un turneu în străinătate, mai exact în Marea Britanie. Spectacolul care l-a ajutat să facă furări peste hotare a fost „Richard al III-lea”, în regia lui Mihai Măniuțiu.
Pentru că a reușit să cunoască o ascensiune uriașă în doar câțiva ani, a avut curajul să meargă mai departe și să pună bazele primei scene independente de teatru din România. A făcut acest lucru în 1995, când a devenit președinte al Fundației Cultural Artistice Teatrul ACT.
A urcat pe multe alte scene din țară, iar în 1996, a ajuns la Teatrul Național, unde a jucat în „Hamlet”. Piesa a fost desemnată „Cel mai bun spectacol al anului 1996”, de Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru din România (AICT).
Marcel Iureș nu a fost străin nici de Teatrul Național de Televiziune sau de Teatrul Național Radiofonic, unde a făcut furori cu talentul său inegalabil.
După Revoluție, viața lui Marcel Iureș s-a schimbat la 180 de grade, căci a avut ocazia să ajungă direct la Hollywood. A jucat alături de actori americani celebri precum Brad Pitt, Tom Cruise, George Clooney, Bruce Willis, Colin Farell, Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley.
Câteva dintre filmele semnate de regizori străini în care a jucat actorul nostru român sunt: „Interviu cu un vampir”, „Misiune Imposibilă”, „Războiul lui Hart”, „Pirații din Caraibe: La Capătul Lumii” și „Goal”.
„Aveam pe atunci chiar înainte de plecare, în ’95, câteva lucruri esențiale. Căutăm să-mi rezolv litigiul existențial în care mă aruncase pățania de care tocmai v-am spus. Eram șomer; familie, nevoie de bani, nevoie de ceva, nevoie de tot, să mă exprim. Peste toate căutările acestea, vine unul dintre cei mai mari agenți din lume și-mi zice: “te-am văzut în Richard al III-lea; nu vrei să faci o carieră internațională în film?”.
A fost o mare încercare, o încercare peste altă încercare. Ca orice artist care se îndrepta spre 45 de ani, aveam o circumspecție normală la vârsta aia. Mă preocupa orice altceva în afară de o carieră internațională în film, aveam de dus bătălii aici, și era lupta mea personală. Am îngăimat ceva în engleză, că nu știam decât vreo 30 de cuvinte în engleză. I-am explicat că habar n-am engleză. Mi-a spus că nu trebuie să-mi fac probleme pentru că o să învăț engleză mai repede decât îmi imaginez. Și a avut dreptate.”, a spus actorul pentru Hot News.
Secretul său? Face întotdeauna ce simte. Iată ce a declarat într-un interviu acordat pentru Hot News:
„Eu am libertatea de a alege și această formă supremă de voință bună e cam totul pentru mine. Din asta m-am născut și pe asta se bizuie ultimii 20 de ani din viața mea. Libertatea de a alege e ceva ce produce emoție, produce mult bine în jur, nu așteaptă nici un fel de răsplată sau răspuns. E ca un izvor care nu se gândește unde va ajunge. El a luat decizia să curgă, fie că ajunge în deșert, în gura unui leu sau într-o chiuvetă.”
În 2010, actorul Marcel Iureș a făcut un alt pas important în carieră să, când s-a alăturat echipei din serialul „În derivă”, de pe HBO.
Nu doar publicul i-a apreciat prestațiile, iar munca sa nu a trecut neobservată. A primit numeroase aprecieri și din partea criticilor de teatru și film, care i-au acordat și premii speciale:
Pentru că priceperea sa în domeniu nu suferă termen de comparație, în 2004 a fost numit președinte al Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul.
Maestrul Marcel Iureș nu se laudă cu realizările profesionale, iar când vine vorba de viața personală este și mai discret. Nu vorbește foarte des despre femeia care îl face să se simtă întreg de aproximativ patru decenii și nici despre fiul lor, care îi calcă pe urme.
Soția sa, Irina, este profesoară de pian și i-a fost alături în toate momentele, atât în cele rele, cât și în cele bune.
Rodul iubirii lor, Alexandru, deține o companie ce se ocupă cu producția de film și, pentru a întări semnificația expresiei „Așa tată, așa fiu!”, a reușit și el să adune în palmares câteva premii importante pentru documentarele și scurtmetrajele realizate.
În urmă cu mai mulți ani, actorul a făcut o declarație emoționantă despre nașterea lui Alexandru Iureș:
„Eu nu sunt foarte atent la lucrurile senzaționale. M-au fascinat și mă fascinează în continuare copiii. Nașterea fiului meu a fost un moment excepțional, pentru că am văzut continuarea vieții mele. E un lucru care te cutremură. E un sentiment care nu are nume.”
Cum îl vede Marcel Iureș pe fiul său? În cadrul emisiunii „Dincolo de cuvinte”, l-a descris așa: „este un copil frumos căruia i-am transmis toate spaimele și ipohondriile mele. Dar este un om minunat. Baza relației noastre și cred că baza oricărei relații cu un copil este răbdarea și prietenia. Și eu am dreptate, dar el este mai evoluat și mai deștept (...). A început de unul singur, cum e și firesc, cu spaimă, cu tremurături, cu poticneli, dar acum e bine”
Ai aflat deja că momentul cel mai frumos din viață este întipărit pentru totdeauna în memoria sa. Dar să nu aibă actorul și amintiri amare din anii tinereții? Ca orice om, a trecut și el prin perioade mai grele. A suferit enorm pentru că lumea teatrului din România a avut și o etapă îndelungată în care nu le permitea actorilor libertate de exprimare deplină.
„Revin la niște amintiri pe care îmi permit să le depăn pentru că sunt descărcate de patimă. De fapt asta este și funcția victoriei, omul prin asta se tămăduiește de orgoliu și trufie, pentru că își dă seama că focul ăsta fizic, patima, imprecația, răzbunarea, sunt stări de lucru. Și atunci, nemaiavându-le(,) îmi pot permite să depăn o amintire, care s-a transformat deja în învățătură.
În ’93, în plină naștere a libertății câștigate, sau mai curând necâștigate, mi-am imaginat ca orice om că sunt liber. Am încercat atunci din interiorul sistemului, vorbesc de teatrul de stat, să ne exprimăm așa cum visam înainte. Vorbesc la plural pentru că era vorba de un grup.
Sistemul ne-a tras un pumn în cap cu Richard al III-lea. Lucrul asta a produs cea mai mare reacție în sistem. Sistemul ne-a tras un pumn în cap. Era vorba de un mare spectacol, la un teatru senzațional, Odeon. Era Richard al III-lea de Shakespeare, într-o companie superbă. Ca orice grup profesional, ne doream victoria. Era natural și sănătos. Răspunsul pe care l-am primit a fost devastator. Dar pericolul nu era aici, asta ți se poate întâmplă și în America, și oriunde.
Pericolul era să nu înțelegem, să o luăm ca o regulă de viață, ceva natural care ne dă lecția asta de două mii de ani pe pământul ăsta. Și atunci cădeam în același smârc în care înfrângerea prin repetarea ei confirmă ideea de a fi român: înfrângerea e o parte esențială a României, e normală.
Aici intervine miracolul susținut de propriul efort, propria voință. Așa s-a născut hotărârea și voința de a face teatrul Act. Teatrul Act este răspunsul de peste 10 ani la acea înfrângere. E o mare ridicare pentru mine.”, a spus pentru Hot News.
După ce a avut parte de experiențe multiple și a jucat în producții de peste hotare, actorul și-a dat seama că țara noastră nu se ridică la nivelul altora. Iată care este punctul său de vedere cu privire la acest subiect:
„Nu, nici vorbă, nici nu-mi trece prin minte să fiu șeful cinematografiei românești. Eu le pot oferi un model de proiect intraeuropean și intercontinental. E foarte simplu și nici măcar nu e greu. Toți ne plângem că noi românii avem o cultură mică, care suferă de regionalism și provincialism. Nu e adevărat. E fals. E tot ce pot spune și chiar demonstra.
Problema este să ne exprimăm la nivelul anilor 2008, dacă putem chiar 2020. Și putem. Există și resurse, avem și povești. Am și puterea metaforică, competențele, relațiile. Și nu vorbesc numai de mine. Cristi Mungiu în clipă asta e o forță. Are o mie de relații internaționale. Nu se poate să-l ții la 300.000 de euro, trebuie să-i dai trei milioane, pe baza acestui semnal, care e al țării, că se exprimă prin mine, sau Mungiu, sau celebrul Busuioc, are mai puțină importanță.
Aici venim în zona impersonală a victoriei. Suntem doar instrumentele unui fenomen pe care scrie România. Cristi Mungiu, dacă se enervează, se duce și face rost pe lângă cele trei milioane pe care le merită, face rost de încă zece, de la Londra, Paris, de peste tot. Trebuie să se schimbe termenii problemei, trebuie să ieșim din zona de bibliotecă.
Cannes-ul și toate premiile, pe lângă satisfacție, și portrete de presă, conține o capcană: nu e afacere. Or, eu propun o afacere. Se poate aduce Disney aici, sau Spielberg, pe un subiect mixt și făcut extraordinar. Și atunci intrăm în marea familie, și nici nu mă mai interesează dacă e europeană sau nu. E marea familie a artiștilor.
Tot se vrea un mare fenomen în cinematografia românească. Nu se poate să faci mare fenomen cu 300.000 sau 800.000 euro, dar se poate face cu zece milioane. E atât de simplu că mă apucă și nervii când mă gândesc.”
Deși are 72 de ani, încă se bucură de succes profesional și nu are de gând să renunțe prea curând la teatru sau film. Ca orice om, obosește și el, dar are un loc perfect în care își încarcă bateriile: merge cu familia sa la casa de vacanță din apropiere de Câmpina.
Când nu este la munte, se bucură de confortul casei sale din București, acolo unde petrece mare parte din timp.
