Îți amintești acel moment când, copil fiind, vacanța de vară era pe sfârșite, iar părinții tăi veneau să te ia de la bunici și să te aducă înapoi, acasă? Și tu, fermecat de poveștile bunicului și bunicii, suspinai cu tristețe, căci, pur și simplu, voiai să mai rămâi puțin cu ei? Ei bine, eu nu am trăit niciodată așa ceva...
Nu am fost nevoit să părăsesc vreodată casa bunicilor, pentru că acolo am locuit dintotdeauna. Da, copilăria mea a fost o vacanță de vară nesfârșită, plină de dragoste, râsete, plimbări lungi, grădinărit, povești incredibile. Nu m-am bucurat, din păcate, și de dragostea bunicii mele, căci am trăit alături de bunicul meu. Doar eu și el. Pentru totdeauna.
Aveam o casă frumoasă chiar în capătul străzii și locuiam într-un cartier liniștit, unde aveam mulți prieteni de vârsta mea. Îmi plăcea să ies la joacă, zi de zi, alături de ei, dar, în același timp, bunicul meu s-a ocupat și de educația mea. Mi-am dat seama cât de important a fost acest lucru puțin mai târziu, după ce am început școala. La vremea aceea, eram printre singurii copii din clasă care știau deja matematică și să citească, iar asta mi-a sporit dragostea pentru învățătură.
Dar bunicul meu era "de vină" pentru asta. El a fost singurul meu tutore și fără el nu aș fi reușit să ajung niciodată unde sunt acum.
O lungă perioadă de timp nici măcar nu am simțit nevoia să-l întreb despre părinții mei. Însă colegii mei de clasă au început să râdă de mine pe când aveam 12 ani și inevitabilul s-a produs.
"Bunicule, trebuie să știu! Spune-mi despre părinții mei. Cine au fost și ce s-a întâmplat cu ei?", îmi aduc aminte că l-am trezit într-o noapte și l-am întrebat.
Atunci, mi-a mărturisit că mama mea era o cântăreață frumoasă, iar tatăl meu lucra la fabrica de zahăr de la marginea orașului:
"Îmi amintesc cum tatăl tău țipa de bucurie sau se ciupea de fiecare dată când își amintea că mama ta era însărcinată. "Abia aștept să devin tată pentru campionul meu!", spunea el. Și mama ta? Ce pot să spun? Cântecele de leagăn pe care ți le cânt ție, le-am auzit de la ea. Îți cânta de fiecare dată când erai neliniștit în burtica ei și te calma întotdeauna..."
Apoi, mi-a dezvăluit, cu reticență că părinții mei muriseră într-un accident când aveam doar câteva zile și că a fost un miracol că eu am supraviețuit. Am scăpat fără nicio zgârietură pe corp, iar nimeni nu-și putea explica cum s-a întâmplat asta.
În acea noapte, bunicul meu a plâns. Își amintea de părinții mei tineri și puteam citi pe chipul lui cât de mult i-a iubit. Și, în același timp, mi-am dat seama cât de mult mă îndrăgea pe mine. Mi-a zis un lucru care m-a marcat și care m-a făcut să fiu recunoscător pentru că face parte din viața mea.
"Oamenii îmi spuneau să te duc la un orfelinat. Nu credeau că un bărbat de 45 de ani poate crește un copil. Dar am pus piciorul în prag și am refuzat. Nu te-am abandonat și este cea mai bună decizie pe care am luat-o în toată viața mea, copilul meu!", mi-a spus atunci, cu ochii în lacrimi.
M-am topit când mi-a spus asta. Eram doar un copil sensibil și îmi aduc aminte cât de mult mi-am dorit în acel moment să devin un om mare, un mare succes, și să-l fac mândru.
La un moment dat, chiar mi-am dat seama ce ar trebui să fac pentru a-i aduce fericire. Bunicul îmi povestea mereu despre mașina sa cea veche, care l-a însoțit în cele mai bune zile din viața sa. A fost nevoit să o vândă pe când eram eu mic pentru a ne întreține și îi era atât de dor să conducă din nou... Deci treaba mea era să îi cumpăr o nouă mașină! Și asta a devenit misiunea mea.
Fără ca bunicul să știe, am început să economisesc banii de prânz pe care mi-i dădea la școală, dar și banii pe care mi oferea la zilele mele de naștere. Orice monedă găseam pe stradă ajungea, ulterior, la fondul pentru mașina bunicului meu. Am economisit constant bani timp de 3 ani, dar, din păcate, nu aveam suma necesară pentru o mașină. Am fost dezamăgit, dar partea bună este că aveam doar 15 ani. Am decis astfel să încep să muncesc pentru a putea strânge cât aș fi avut nevoie.
Eram rapid și mă descurcam foarte bine cu cifrele, așa că nu mi-a fost deloc greu să conving proprietarii de magazine locale să mă lase să mă ocup de facturări la sfârșitul zilei. Și așa, anii au trecut, iar eu mă apropiat tot mai tare de țelul meu. Bineînțeles, au mai apărut tot felul de situații pe parcursul timpului, iar o parte din bani s-au dus pentru reparații și altele, dar asta m-a motivat chiar mai tare să-mi duc misiunea la bun sfârșit.
Și am reușit. Mi-am terminat studiile, iar apoi m-am angajat contabil la o firmă. Nu eram plătit prea bine, dar măcar aveam un loc stabil de muncă. Colegii mei încă se chinuiau să se angajeze pe atunci.
Am mai muncit din greu o perioadă și, într-un final, a sosit și marele moment. Sentimentul acela de a intra într-un magazin de mașini și de a căuta una roșie, elegantă a fost de-a dreptul incredibil. Îmi aduc aminte și astăzi de cât de bine m-am simțit să-i cumpăr bunicului meu un nou autoturism.
I-am oferit-o cadou chiar la cea de-a 70-a aniversare a lui! Și crede-mă când îți spun... în momentul în care a văzut mașina s-a transformat într-un copil. Era fascinat și îi puteam citi fericirea și nedumerirea pe chip.
Mi-ar fi mulțumit și m-ar fi îmbrățișat de o mie de ori în acea zi, dar nici nu știa ce să facă mai întâi. Când s-a urcat în mașină și s-a așezat la volan, a fost ca și cum o cu totul altă latură a lui a ieșit la iveală. Nu l-am văzut niciodată astfel.
"Să te văd atât de fericit mă face atât de împlinit! Visul meu din copilărie a devenit realitate! Un cadou de mulțumire pentru că ai ales să mă crești după ce părinții mei au murit.", i-am spus eu, emoționat, și l-am îmbrățișat.
Iar el a devenit posomorât dintr-o dată și a început să plângă. Starea lui s-a schimbat instant.
"Ce s-a întâmplat, bunicule?", am întrebat fără să înțeleg ce se petrece.
"Te-am mințit, copilule. Te-am mințit toată viața mea!", a spus el între suspine amare.
"Nu sunt bunicul tău!", a răbufnit și mi-a dat o clipă să înțeleg.
La început nu l-am crezut, dar nu s-a oprit din vorbit până când nu mi-a povestit exact ceea ce s-a întâmplat. Nu mi-a dat drumul la mâini nici măcar pentru o clipă.
Se pare că, până la urmă, nu era bunicul meu. Era doar un vecin care locuia alături de părinții mei în orașul vecin. Trăia singur în acea casă și i-a văzut pe părinții mei chinuindu-se din greu să treacă de la o zi la alta, chiar înainte ca mama mea să rămână însărcinată.
"Părinții tăi erau săraci, dar incredibil de buni. Am fost acolo unul pentru celălalt, ne-am înțeles de minune. Am avut grijă de mama ta când a fost țintuită la pat din cauza unei boli grele, astfel încât tatăl tău să poată merge la muncă. Iar când dormitorul meu a luat foc într-un incendiu accidental, părinții tăi au împărțit mica lor casă cu mine.", mi-a povestit el, plângând.
"Cu toții am fost în culmea fericirii atunci când mama ta a rămas însărcinată, bucuria pe care ne-a adus-o... toate acestea lucruri au fost adevărate.", a mai adăugat bătrânul.
Și accidentul fatidic care a curmat viețile părinților mei a fost și el adevărat, doar că lucrurile s-au petrecut puțin diferit. Nu eram un nou născut atunci când s-a întâmplat, ci aveam deja trei ai.
"Când te-ai născut, Patrick, oh! Nici măcar nu știu cum să îți explic cât de important a fost acel moment pentru mine. Nu ți-am spus niciodată asta, dar înainte de a fi vecinul părinților tăi, aveam o soție și un fiu. Aveam propria mea familie fericită. Dar când băiatul meu a împlinit 15 ani, soarta mi i-a luat atât pe el, cât și pe mama lui. A fost o febră... doar o febră care nu voia să treacă. Ei au suferit, iar eu am făcut tot ce am putut pentru a obține ajutor. Dar la câteva săptămâni distanță unul de celălalt, soția și fiul meu au murit. Am pierdut totul în acel moment.", mi-a zis, îndurerat.
"Așa că, ani mai târziu, când ai apărut tu, mi-am văzut fiul în tine. I-am văzut curiozitatea, i-am văzut inocența și am profitat de fiecare ocazie pe care am avut-o ca să am grijă de tine.", a mai spus.
"Și când părinții tăi au murit, tu dormeai în brațele mele, neștiind că întreaga ta lume se spulberase. Nu am putut renunța la tine, așa că am făcut tot ceea ce a fost nevoie pentru a deveni tutorele tău oficial. A fost o lupă lungă, dar un an mai târziu, lucrurile s-au rezolvat. Și de atunci sunt tutorele tău, bunicul tău", a mai continuat bătrânul.
Nu știam cum să accept această nouă realitate, acest adevăr despre trecutul meu. Nu am mai vorbit cu bunicul pentru tot restul săptămânii, ci doar m-am uitat continuu la fotografiile vechi ale părinților mei, privindu-i într-o nouă lumină. Dar ce se schimbase, până la urmă?
Și într-un moment, în sfârșit, mi-am dat seama. Bărbatul care m-a îngrijit toată viața era doar un vecin. Cât de amabil trebuie să fi fost pentru a-și asuma responsabilitatea unui copil orfan? Cât de iubitor trebuie să fi fost pentru că și-a văzut fiul în mine și m-a crescut ca și cum aș fi fost al lui?
Și cât de recunoscător trebuia să fiu față de omul căruia îi datoram totul?
Au trecut 15 ani de atunci, dar îmi amintesc că am intrat în camera lui, l-am trezit din nou în miez de noapte și i-am cerut scuze pentru săptămâna trecută. Nu am putut spune prea multe, iar el m-a lăsat să plâng în timp ce mă îmbrățișa.
"Tu ești bunicul meu. Ești cea mai apropiată persoană din lume. Îngerul care m-a luat în casă. Îți mulțumesc pentru tot, bunicule!", am plâns eu toată noaptea.
"Te iubesc, nepoate", mi-a șoptit și el, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe chip.
Citește și: Și-a dat afară din casă fiica însărcinată și după 38 de ani a fost vizitat la azil de nepotul lui
Urmareste-ne pe Google News
