Ellen Rafferty nu a avut o viață tocmai ușoară și de aceea ajunsese să urască foarte multe lucruri. Ura să iasă din casă, să conducă, să socializeze și îi era frică de ploaie. Dar uite cum, într-o după-amiază mohorâtă, nevoită fiind, femeia s-a pus la volanul mașinii și s-a dus la un control medical. Acesta era, aparent, singurul lucru pe care nu îl putea face din confortul casei sale.
Imediat după control, pe când se înserase deja, femeia s-a urcat din nou în mașină și a pornit spre casă... terifiată. Începuse să plouă. Privea cu îngrijorare prin ștergătoarele mașinii care se agitau pe parbriz parcă mai rău decât o făcea ea. Tremura și nu putea nicicum să se calmeze. Îți amintise de dragul ei Gerald, care murise într-o seară ca aceea, când se întorcea de la serviciu. Încă de atunci, viața lui Ellen a luat cu totul o altă întorsătură, iar ea a devenit extrem de retrasă.
Ei bine, în timp ce conducea, speriată, spre casă, femeia a văzut o siluetă mică de copil, care se adăpostea la piciorul unui pod de pe marginea drumului. Dar ce făcea un micuț, singur, în stradă, într-o seară furtunoasă? Ellen a tras imediat pe drepta și a fugit către băiețelul care părea să aibă vreo cinci ani. Era îmbrăcat haine subțiri și ponosite, iar picioarele-i erau desculțe și murdare. Atunci când a zărit-o pe femeie, fața lui s-a luminat.
"Salut! Ești mămica mea?", a întrebat el, cu ochii lăcrimânzi dar plini de speranță.
"Nu. Nu sunt mămica ta. Dar ce cauți tu aici? Unde sunt părinții tăi?", a întrebat Ellen.
"Oh. Eram sigur că ești tu. Nu știu unde este mama mea. M-a lăsat pe drum când ploua și cred că mă caută.", a răspuns micuțul, extrem de dezamăgit de răspunsul femeii.
"Oh, Doamne! Când s-a întâmplat asta? Ești aici de mult timp? Haide, intră în mașină!", i-a zis femeia.
"S-a întâmplat cu mult timp în urmă... pentru că nu am fost un băiat cuminte", i-a spus băiatul, cu tristețe.
"Dar unde locuiești?", l-a mai întrebat Ellen, în timp ce scotea o pătură veche de pe bancheta din spate pentru a îl înveli pe micuț.
"Locuiesc acolo jos... La Institutul Doris Farmer pentru copii.", i-a zis el, în timp ce arăta cu degetul în josul drumului.
"La orfelinat? Dar este foarte departe de aici! Haide în mașină! Te duc la mine acasă! Voi suna apoi la orfelinat să chem pe cineva să te ia.", a exclamat Ellen, în timp ce un fulger imens lumina întregul cer.
Femeia l-a dus pe băiețel acasă la ea. Nu știa cum ar trebui să se comporte cu el, dar l-a așezat lângă un calorifer cald și l-a înfășurat într-o pătură groasă. Imediat după, a căutat pe Google numărul orfelinatului în care locuia micuțul și a sunat acolo.
"Alo? Sunt Ellen Rafferty. Tocmai am găsit unul dintre copiii voștri pe vechiul drum al fermei Garson... Stați... Lăsați-mă să îl întreb cum îl cheamă...", a spus ea.
S-a întors spre băiat și l-a întrebat: "Cum te cheamă?"
"Eu sunt David!", i-a răspuns el.
Și Ellen s-a întors la apelul ei: "Spune că îl cheamă David. Pare să aibă vreo cinci ani, poate? Nu mă pricep deloc la copii... Poți să vii să-l iei? ... Cum adică "nu"! Nu pot să conduc până acolo, plouă... Îmi pare rău că duba ta s-a împotmolit în noroi... Nu, nu pot să-l țin în seara asta. Nu știu nimic despre copii, nici măcar nu-mi plac copiii..."
Suspinând, femeia a închis telefonul și l-a privit nedumerită pe David. Atunci, a venit lângă ea și Gandalf, pisica sa, care a început să se frece de picioarele ei.
"Haide, puiul meu. Mami îți va da mâncare.", a zis ea, în timp ce David o privea cu ochii mari.
"Mi-aș dori să fiu pisica ta. Mi-aș dori să fiu iubit așa...", a spus el cu nostalgie.
Băiatul a început să plângă, iar Ellen l-a luat în brațe. Pentru prima dată în viață, simțea un zvâc de iubite maternă în inima ei, un sentiment pe care nu s-ar fi așteptat să-l cunoască vreodată.
Atunci când unul dintre reprezentanții oreflinatului a venit să îl ia pe micuț, David și Ellen se jucau împreună și mâncau macaroane cu brânză. Gandalf era întins peste picioarele băiatului ca o pătură blănoasă și însuflețită.
Femeia ar fi crezut că plecarea lui David va veni ca o ușurare, dar odată ce a părăsit-o, casa se simțea ciudată, goală. Drept urmare, a doua zi, aceasta s-a trezit, pur și simplu, conducând către orfelinat. Acolo, a aflat că băiețelul se simte bine, nu a răcit și nici nu are vreo problemă de sănătate. Din păcate, nu i-a putut vorbi, căci era plecat la școală. Personalul de acolo a încurajat-o pe Ellen să se întoarcă spre înserate.
"Oh, nu! Eu ies din casă doar la două sau trei săptămâni! Ziua de astăzi este deja destul de atipică...", le-a spus ea.
Dar ce să vezi, seara s-a lăsat, iar Ellen s-a întors să-l vadă pe micuțul David. Și uite așa, a început să-și iasă din carapace și să-l viziteze zi de zi. Și la un moment dat, chiar s-a hotărât să facă toate demersurile necesare pentru a-l adopta.
"Nu este un proces ușor. Dar, dacă îl iubiți pe acest copil, merită! Mai întâi, v-aș sugera să depuneți o cerere pentru a deveni părinte adoptiv, apoi să treceți la adopția oficială...", a informat-o directorul.
Într-adevăr, directorul a avut dreptate. Procesul a fost unul greu și obositor și s-a întins pe tot parcursul unui an. Dar, într-un final, toată osteneala a meritat, căci David a ajuns, în sfârșit, la el acasă.
"Cred că EU SUNT mămica ta, David. Cred că acesta este motivul pentru care Dumnezeu a făcut să ne întâlnim pe marginea acelui drum. Pentru ca eu să te salvez pe tine, iar tu să mă salvezi pe mine...", a spus proaspăta mămică, plângând de fericire.
Tu ce crezi despre această poveste?
Urmareste-ne pe Google News
