„Pentru tinerii care și-au pierdut părinții, scrisoarea aceasta este pentru voi:
Ai suferit o pierdere dureroasă și ești încă tânăr, ai un viitor în față. Te întrebi des cum vei trăi pentru tot restul vieții fără părintele tău mult iubit. Văd că te chinui, este normal, mai ales la început.
În același timp, vrei să păstrezi aparențele și să nu se vadă și la exterior cât de greu îți este. Încerci să zâmbești, să ții capul sus și să interacționezi cu oameni noi care poate înțeleg ce simți. Poate că și ei au trecut prin asta. Îți păstrezi zâmbetul pe buze.
Fiecare zi este bună, până când o amintire te lovește. Și se întâmplă destul de neașteptat
Toate zilele par precum acelea de dinainte, până când ceva îți declanșează anumite simțuri, trăiri și îți activează memoria. Ar putea fi un cântec, o poză, o întâmplare. Dacă te oprești în loc și rămâi fără suflare, închide ochii, respiră adânc și retrăiește momentul acela. Aminitirile sunt tot ce ți-a rămas și trebuie să profiți de ele.
Uneori, mai ales la început, lacrimile îți vor curge în valuri necontrolate pe față, zi și noapte, și apoi se vor transforma în câteva minute (ore, din păcate...) de plâns. Trebuie să îți iei întotdeauna un moment de răgaz și să te gândești la momentele în care ai fost alături de oamenii drag inimii tale. Și te întrebi dacă va deveni vreodată mai ușor.
Ai auzit în jurul tău multe persoane care spuneau că durerea se diminuează în timp, că din durere profundă se transformă într-o durere surdă. Că nu va fi atât de trist mereu. Că nu va fi atât de rău. Că devine mai suportabil. Într-o zi...
Oamenii ți-au spus că amintirile nu te vor face întotdeauna să plângi, nu te vor face întotdeauna să te simți atât de trist/ă
Aștepți momentul în care amintirile îți vor aduce un zâmbet pe chip în loc de lacrimi amare. Cu toate acestea, încă experimentezi durerea de inimă, resimțită fizic și psihic, și reamintirea zilnică a gândului sfâșietor că părintele tău nu mai este aici pe Pământ. S-ar putea să mergi să-ți cauți telefonul pentru a-i suna și vei simți că trăiești o nedreptate când vei realiza că nu mai poți să îi apelezi. Niciodată. NICIODATĂ!!! Sau poate dorești să le dai vești bune, cum ar fi că ai cumpărat o casă nouă sau că ești însărcinată. Dar nu poți... și iar te gândești că nu este corect ce se întâmplă.
Te simți sfâșiat/ă pentru că părinții tăi nu mai sunt în viață și nu se pot bucura alături de tine de toate evenimentele tale fericite. Nu este corect ca toate aceste lucruri noi și interesante care se petrec în viața ta să te facă să simți și tristețe amară în inimă, poate mai puternică decât fericirea inițială...
Ești dezamăgit/dezamăgită pentru că ei nu sunt aici să îți vadă fericirea și să o trăiască alături de tine. Ei nu sunt aici să vorbiți despre ce se întâmplă cu tine, secundă de secundă. Poate că vrei să te vadă la balul de absolvire sau când dai naștere primului lor nepot; oricare ar fi momentul, ei nu sunt aici, iar amărăciunea pe care o simți uneori te copleșește și te consumă.
Încerci cât de mult poți să-ți trăiești cea mai bună variantă a vieții tale... pentru că toți cei din jur îți repetă: „Asta și-ar dori”. Dar este greu, știu că este atât de greu. Nu înțelegi de ce spun asta pentru că, în mod normal, sunt acei oameni care habar nu au ce simți.
Nu. Când ești tânăr și pierzi un părinte, pierderea nu se poate compara cu nimic. Nu este ca și cum ai pierde un bunic care a trăit o viață lungă și frumoasă. Este o pierdere amară. O pierdere nedreaptă. Ești încă atât de tânăr, încă ai nevoie de părinții tăi. Este o pierdere care te lasă orbit de durere, te face să te îndoiești de viață, de lucrurile pe care le-ai fi putut face sau pe care ar fi trebuit să le faci. „Ar fi trebuit să sun mai mult, ar fi trebuit să îi vizitez mai des, mi-aș dori să fi fost diferit, i-aș fi putut ajuta.” Este o pierdere care te face să te gândești la aceste lucruri, să îți faci gânduri negre care se învârt constant prin creier, ca un hamster pe o roată.
Ai tot dreptul să plângi, dar nu lăsa acest sentiment să te distrugă
Nu-l lăsa să te distrugă...
Este o pierdere pe care nu toată lumea o înțelege până nu trece prin ea. Legătura cu altcineva care și-a pierdut un părinte poate fi liniștitoare, este ca și cum ai putea să rupi barierele și să vorbești ore întregi despre sentimente copleșitoare, amintiri și trecut. Dacă ai cunoscuți aflați în aceeași situație, poate ar fi bine să îi ții aproape de tine. Din păcate, acum ești membru al unui „club” și trebuie să rămâneți împreună.
Și apoi urmează alte clipe care te răscolesc - zilele lor de naștere, sărbătorile. Îți petreci toată ziua dorind să-i poți suna, îți petreci timpul dorind să-i fi sunat în toți anii anteriori, te gândești numai la ei. Le poți vizita mormântul sau un loc în care le-a plăcut să fie pe Pământ, poți să te uiți la fotografii, să ascultați mesaje vocale vechi sau să faci ceva bun pentru un străin în onoarea lor. Oricare ar fi ea, această zi este grea pentru tine, ziua lor de naștere este o altă amintire constantă că nu sunt aici cu tine.
Și apoi vine comemorarea morții lor. Niciodată nu devine mai ușor. Poate fi un an, pot fi zece ani, este încă greu. În loc să faci din aceasta o zi tristă, vrei să zâmbești, așa că poate faci ceva amabil pentru un străin. Poate plantezi niște flori, vizitezi un prieten sau pur și simplu stai pe canapea și plângi. Este perfect în regulă și asta, poti să plângi azi, doar plângi, ai voie să te întristezi.
Nu trebuie să intervină o nouă pierdere – poți să te întristezi cât timp ai nevoie
Îți las un ultim gând: nu există o limită de timp pentru durerea ta. Poți repeta acest proces cât simți nevoia să o faci. Durează mult, s-ar putea să nu depășești niciodată momentul. Au trecut puțin peste doi ani pentru mine și încă sunt îndurerată.
Nu plâng în fiecare zi, dar încă sufăr în felul meu. Și asta e bine. S-ar putea ca o părticică din tine să fie ruptă pe vecie din cauza acestei pierderi. Vreau să știi că e în regulă. Sper să găsești ceva care să repare piesa ruptă din inima ta. Cred cu adevărat că fiii mei au venit pe acest Pământ pentru a-mi umple golul din suflet. Pierderea părinților mei încă doare, mă întristez în felul meu și poate tu faci la fel. Acest lucru nu te face slab/slabă. Te face om.
Așa că închei scrisoarea cu un rămas bun. Vreau să-ți spun, om drag, că știu cum e. Totul. Inima frântă, tristețea, durerea și vina. Știu totul prea bine. Nu ești niciodată singur/ă în asta. Și mi-aș dori să îți pot spune că îți poți reveni, dar încă aștept asta și eu.”
View this post on Instagram
Acest fragment face parte din cartea „It's OK That You're Not OK: Meeting Grief and Loss in a Culture That Doesn’t Understand” care îi aparține autoarei Megan Devine (51 de ani). Cartea ei este un sprijin pentru cei aflați în perioada de doliu, care suferă și se gândesc în repetate rânduri la pierderea părinților. Poți distribui acest pasaj unei persoane care trece printr-o astfel de durere. Ajut-o să vadă că nu este singură!
Citește și: Scrisoare pentru mama mea din cer, pe care știu că n-o va citi niciodată
Sursă articol: Herviewfromhome
Urmareste-ne pe Google News
