Printr-o astfel de experiență dureroasă a trecut și Cristina, care a simțit că nu poate lupta cu suferința pe care i-a provocat-o fericirea fostului partener. În rândurile de mai jos găsești povestea ei și descoperi deznodământul neașteptat:
Ne-am despărțit în parcarea unei pizzerii. Cred că ne aflam în etape diferite ale vieții și niciunul nu voia să renunțe la dorințele pe care le avea. Dani dorea să se așeze la casa lui, să aibă copii, o slujbă cu un salariu mare și o casă cu grădină, ca să poată alerga în fiecare zi cu animalele de companie. Eu, în schimb...voiam să călătoresc în diferite orașe ale lumii, să locuiesc într-un apartament, să fiu scriitoare și să trăiesc o dragoste cu năbădăi. Abia împlinisem 21 de ani, nu voiam să fie totul atât de simplu la acea vârstă când tinerii abia încep să exploreze totul în jur.
Și cum spuneam, eram în parcare. Am luat câte o pizza la pachet și le-am mâncat în mașină, în liniște. Preț de câteva minute nu am vorbit nimic.
„Ceva nu este în regulă!”, am spus eu dintr-o dată.
„Ți-au dat sosul greșit?”, m-a privit sincer îngrijorat și astfel mi-a amintit de ce îl iubeam atât de mult.
„Nu mă refeream la pizza. Despre noi vorbeam...”.
În momentul acela m-am murdărit pe față de ketchup și l-am șters cu mâna, apoi am izbucnit în plâns. Printre lacrimi, am stat în mașină ore întregi, făcând promisiuni pe care nu le-am putut ține, cu pizza rece rămasă la picioarele noastre.
Ne-am gândit atunci că poate nu este momentul potrivit ca noi să fim un întreg. Am presupus că peste câțiva ani poate vom fi din nou împreună. Chiar ne-am promis că așa va fi. Ne-am agățat de această idee mai mult decât ar fi trebuit.
Toate speranțele mele s-au năruit trei luni mai târziu când i-am vizitat profilul de Facebook. Voiam să știu dacă a găsit slujba mult visată, dacă părinții lui sunt sănătoși.
Prima lor fotografie împreună mi-a apărut în fața ochilor ca un cuțit care străpunge inima cuiva. Brusc, dureros și atât de…neașteptat.
Părea că momentul a fost imortalizat la o petrecere, așa am presupus după ce am văzut paharul de vin roșu din mâna ei și zâmbetul lui amețitor. Era același zâmbet pe care îl avea mereu în preajma mea și din pricina căruia îl tachinam de fiecare dată. Am presupus că în timpul unui dans, degetele lui fuseseră înfășurate în jurul taliei sale și, în timp ce mă uitam la ecranul computerului, am încercat să nu mă gândesc la cum mă simțeam când mă atingea la fel și pe mine.
Vezi: Cum poți să treci peste faptul că fostul partener s-a îndrăgostit de altcineva
„Poate sunt doar prieteni”, m-am zis. Oare o cunoștea de când eram împreună? Mă întrebam și dacă au petrecut în noaptea aceea, dacă s-au retras împreună după evenimentul respectiv.
De asemenea, mi-am adus aminte că nu trebuia să îmi pese, dar mi-a păsat. Când am realizat că era greșit ce făceam, imediat am trântit clapeta laptopului și m-am pus la somn. Bănuiești ce a urmat? L-am visat în acea noapte și totul a fost așa de ciudat:
Era iarnă, stăteam afară în timp ce ningea și ne sprijineam de mașină. De-odată, a suflat spre mine, i-am simțit respirația fierbinte. Peisajul era de vis, dar ceva era putred la mijloc. Care este motivul pentru care eram în oraș cu mașina mamei și nu cu a lui? De ce nu purta el geacă pe vremea aia? De ce eram încă împreună?
Mănușile nu prea îmi țineau de cald, așa că mi-am băgat mâinile sub cămașa lui. A tresărit și apoi mi-a zâmbit.
„Sunt aici doar ca să te încălzesc, nu-i așa?”, m-a întrebat.
„Poate.”, am spus eu cu un zâmbet larg pe față.
M-am trezit rece, căutându-l în patul meu. Acel scurt moment de după trezire era întotdeauna cel mai dificil. Simțeam că visul era realitate, era ca și cum nu ne despărțisem. Am încercat atunci să adorm din nou, dorindu-mi doar să pun din nou mâinile mele reci pe pieptul lui fierbinte. Acela a fost momentul în care mi-am amintit atât de ușor cum era să iubești și să fii iubit. Puteam să jur că este adevărat ce am visat, că despărțirea nu s-a produs niciodată.
Fiindcă somnul nu a mai revenit, mi-am luat repede telefonul de pe noptieră și am început să arunc o privire pe Twitter-ul lui. Aveam nevoie să fiu cu el, chiar dacă fizic nu se mai putea. Citeam postările sale și îi puteam auzi vocea atât de clar. Mi l-am imaginat râzând la propria glumă înainte de a o posta și am zâmbit la acest gând. Îi puteam auzi vocea atât de ușor încât, pentru o clipă, patul meu nu s-a mai simțit atât de gol.
Citește și: Mi-e dor de fostul meu iubit și nu mi-e rușine să recunosc asta
Timpul a trecut, dar suferința mea nu s-a diminuat, pot spune chiar că s-a accentuat. La șase luni după ce ne-am despărțit, a apărut o altă fotografie: el cu aceeași fată, la un meci de baseball. Mi s-a format instant un gol în stomac în clipa în care am realizat că devenise un personaj recurent în viața lui. Am răsfoit fotografiile cu ei împreună, fiecare ținea în mână câte o băutură. Am început să îmi pun tot felul de întrebări. Oare se distrau?
Văzându-i împreună, zâmbind și cu paharele pline, încă nu-mi dădeam seama că el trecuse mai departe.
„Poate peste câțiva ani…” - acea promisiune mi-a revenit prea ușor în minte, era ca un ecou care nu îmi dădea pace. Nu-l aveam în acel moment, dar nu credeam că asta însemna că nu-l mai puteam avea niciodată.
Nu puteam percepe ce se întâmpla. Cum să accept că se putea îndrăgosti de altcineva în timp ce eu încă îl iubeam? Nu mai înțelegeam dragostea, nu puteam să-mi imaginez că îi spunea lucrurile pe care mi le spunea mie sau că o privea în același fel.
Eram atât de orbită de sentimente și îmi făceam sute de iluzii. Chiar îmi părea rău pentru ea. Mă gândeam că iubitul acestei biete fete era încă îndrăgostit de fosta lui. Este amuzant cât de ușor te agăți de ceva imposibil, doar pentru că așa îți este mai ușor.
Apoi, mi-am imaginat tot felul de scenarii ca să mă liniștesc. Îl vedeam întins în pat, uitându-se la tavan, dorindu-și ca fata care stătea lângă el să fiu eu. Era mai ușor să cred că mă căuta pe mine în patul lui, decât să cred adevărul: nu se gândea deloc la mine.
Devenisem obsedată de viața lor, știam deja totul despre ea, aflasem de pe internet. Am văzut că e frumoasă, nu pot să neg. Mi-am dat seama că e sociabilă, amabilă și oricât încercam să o urăsc, nu puteam. Zâmbea din toată inima în fotografii și iubea copiii. Părea genul de fată căreia nu-i lua mult timp să se pregătească.
Am început să compar imagini cu noi două, încercând să fiu imparțială. Am văzut toate lucrurile pe care le aveam în comun și toate lucrurile care ne deosebeau. Fața mea era mai ascuțită decât a ei, iar părul meu era puțin mai blond. Eu nu aveam la fel de multe poze în care zâmbeam, cu excepția celor în care eram cu el. Ea arăta mai bine decât mine, părea bogată, în timp ce eu dădeam impresia că mă îmbrac de la un magazin second hand.
Eram diferite, dar aveam și asemănări: amândouă ne iubeam familia, prietenii și... iubeam același tip.
Lunile treceau și deveneau din ce în ce mai apropiați. Fata respectivă s-a integrat perfect în familie, devenise prietenă bună cu surorile sale și chiar posta imagini cu ea și cu mama lui.
Cel mai tare m-a durut când l-am văzut purtând ceasul pe care i l-am cumpărat, în timp ce stătea lângă ea într-o poză din vacanță. I-am văzut mergând împreună cu mașina în care ne-am sărutat, aceeași mașină în care ne-am despărțit. Mergeau în locurile în care am fost și noi împreună și mă întrebam de fiecare dată dacă lucrurile între ei mergeau așa cum au mers și între noi.
M-am întrebat dacă și ea își dorea o curte mare, un serviciu bănos, dacă vor construi împreună viața la care Dani visa.
Aș fi putut să mă opresc din privit în orice moment, dar era o dependență. Voiam să știu ce se va întâmpla în continuare, cum va evolua povestea lor. Simțeam nevoia să văd dacă totul merge bine. Sau poate îmi doream să văd că se apropie despărțirea.
M-am torturat singură mult timp și tot nu am ajuns înapoi în brațele sale. Încă îmi doream să călătoresc, nimic nu se schimbase, doar că îmi plăcea să văd cum îi merge lui, să văd fotografii cu acel zâmbet larg. Așa îmi aminteam ce înseamnă să iubești pe cineva și îmi plăcea la nebunie această parte din mine.
Era clar că amândoi am ales direcții diferite, că nu va mai exista vreodată un „noi”, dar eu tot simțeam o atracție inexplicabilă față de Dani al meu. Era plăcut să am acces la tot ce făcea el, chiar dacă nu participam în mod direct. Nu realizam că devenisem o hărțuitoare. Mă gândeam că dacă îl puteam vedea în mediul online, era încă lângă mine, nu mă mai simțeam atât de singură, speram că sunt iubită. Îmi imaginam că și el se uită la ce postez eu.
Pe măsură ce a trecut timpul, am început să mă detașez. Intram din ce în ce mai rar pe profilul său și nu mă mai durea la fel de tare să îi văd împreună.
Acum, când îi vizitez profilul, înțepătura din inimă nu mai este la fel de ascuțită. Sunt mândră când văd că are succes în carieră și îmi pare rău când văd că pierde pe cineva drag. Poate nu o să crezi, dar acum chiar mă bucur că este îndrăgostit. Mă bucur și pentru partenera lui, fiindcă a găsit un om atât de bun.
Poate că Dani e diferit acum, poate că nu mai râde așa zgomotos și nu-și mai împăturește pizza înainte de a o mânca. Poate că eu nu-l cunosc deloc. Dar vizitarea profilului său de Facebook îmi amintește că sunt capabilă să iubesc și că sunt demnă de iubire. Îmi amintește că, atunci când ții cu adevărat la o altă persoană, ea nu dispare niciodată cu adevărat din viața ta.
Ai trăit și tu o poveste asemănătoare? Cum ai trecut peste și cât de lung a fost procesul? Iar dacă nu, poți face un exercițiu de imaginație. Crezi că ai fi procedat diferit dacă ai fi fost în locul Cristinei?
Acest articol este o adaptare a articolului publicat pe Buzz Feed News.
Citește și: Te-am părăsit pentru că mi-a fost frică. Chiar dacă nu am putut să văd asta atunci
Urmareste-ne pe Google News
