La doi ani distanță după decesul Catincăi Ralea, actorul s-a stins, măcinat fiind de suferința provocată de lipsa ei. Au fost unul dintre cele mai frumoase cupluri ale acelor vremuri și toată lumea îi admira, pentru că amândoi aveau aceleași pasiuni. Ea a fost traducătoare, actriță, dar și regizoare de film și emisiunii radio și TV.
S-au căsătorit în 1960, când Emanoil Petruț avea 28 de ani și partenera sa 31. Mulți spun că nimic nu este întâmplător pe această lume, iar iubirea lor susține, într-o oarecare măsură, această idee. Amândoi au murit la vârsta de 51 de ani. Ea a fost prima care a plecat la ceruri, pe 19 ianuarie 1981, iar el a urmat-o, pe 8 august 1983.
Ca printr-o ironie a sorții, actorul a murit pe data de 8, care este și data nașterii sale. Acesta a venit pe lume pe 8 februarie 1932 la Mărășești, într-o familie cu patru copii, dintre care doar trei au supraviețuit. Prima născută a murit la scurtă vreme după naștere. Apoi, au urmat, în ordine descrescătoare: Emanoil, George și Mariana.
Joaca de-a actorul a devenit însăși vocația lui
Emanoil Petruț și-a descoperit talentul încă din copilărie. Primul rol a fost interpretat în biserica din orașul natal, unde a fost pus să rostească „Tatăl nostru” cu intonație.
„Toate babele plângeau, iar eu am fost convins că nu plâng de ale lor, ci pentru felul în care am spus eu poezia.”, mărturisea actorul într-un interviu.
Și cam așa a început totul! Apoi, a ajuns să facă parte dintr-o trupă de teatru de amatori, coordonată de un judecător local. Pe atunci avea 12 ani și deja locuia în Focșani, acolo unde s-a mutat familia lui când el a început școala generală. După aceea, în adolescență a avut ocazia să își perfecționeze talentul pe scena Teatrului Pastia din Focșani.
Un prim moment important în viața sa profesională a fost întâlnirea cu marele actor George Vraca, care a avut loc în 1948, când Emanoil Petruț avea 16 ani.
„Mi-aduc aminte că mi-a spus: „Măi băiatule, să te faci actor!”.”, a povestit el cu nostalgie.
Vorbele marelui actor i-au dat curaj, așa că s-a înscris la Facultatea din Iași, unde a fost admis în același an. În 1949, s-a transferat la Institutul de Teatru din București, unde a început adevărata inițiere în tainele actoriei.
Peste 100 de roluri emblematice
Debutul său pe micul ecran a fost marcat de rolul din filmul „În sat la noi” (1951), de Jean Georgescu și Victor Iliu, un film de propagandă despre colectivizare.
Între timp, și-a continuat studiile, pe care le-a terminat în 1953 și a fost imediat angajat la Teatrul Nottara. Munca i-a fost răsplătită puțin mai târziu, în 1957, când a fost acceptat în echipa Teatrului Național din București, unde a jucat până la sfârșitul vieții sale, adică mai bine de două decenii. În toată această perioadă, a intrat în pielea multor personaje - peste 100 la număr.
Iată ce se scria despre el în revista „Teatrul” din decembrie 1975:
„Emanoil Petruț este, la ora actuală, în teatrul și filmul românesc, unul dintre cei mai remarcabili actori. A întruchipat, pe scenă, peste o sută de roluri, atât de dramă, cât și de comedie, iar pe ecran peste patruzeci și cinci, în filmele în care a apărut a înfățișa personaje istorice, cum ar fi cel al lui Tudor Vladimirescu, unul dintre eroii cei mai iubiți ai istoriei noastre, sau, în Cantemir, pe Moș Toader.
Din bogata sa filmografie se rețin figura sa din Alarmă în munți, Secretul cifrului, Sărutul, Aventuri în Deltă, Bătălia pentru Roma, frații Jderi.
Emanoil Petruț - prezență activă și la radio si televiziune - apare aproape seară de seară pe scena Teatrului Național, interpretându-i pe Slim din Oameni și șoareci, Dicoi (Furtuna de Ostrovski), Westermann (Danton de Camil Petrescu) etc”.
Cele mai cunoscute filme cu Emanoil Petruț:
- „Brigada lui Ionuț” (1954),
- „Secretul cifrului” (1960),
- „Porto Franco” (1961),
- „Merii sălbatici” (1964),
- „Amintiri din copilărie” (1965),
- „Tinerețe fără bătrânețe” (1969),
- „Lupta pentru Roma” (1968),
- „Răzbunarea haiducilor”(1968),
- „Vlad Țepeș” (1979)
Filmul „Tudor” (1963) se numără și astăzi printre cele mai îndrăgite producții în care poate fi văzut actorul. Și el a simțit asta încă de pe atunci, mai ales că a realizat ce pas uriaș a făcut în carieră în timpul filmărilor.
„Tudor, pentru mine, a însemnat o cotitură profesională, este pentru prima dată când întruchipez un personaj istoric, un personaj de dimensiunea personalității lui Tudor. Dacă vrei să-ți reușească un personaj sau dacă vrei să te apropii într-adevăr cât mai mult de el, trebuie să îndrăznești să gândești ca el. Aș vrea ca oamenii din jur să se gândească din când în când și la cei care fac această profesiune…”, mărturisea actorul într-un interviu acordat Televiziunii Române în anul apariției filmului.
Suferința l-a îngenuncheat
Deși succesul profesional l-a poziționat la înălțime, în raport cu alți actorii care se străduiau să se facă remarcați, această notorietate nu i-a fost de ajuns. Aprecierea publicului cinefil și numărul impresionant de spectatori de la teatru nu i-au alinat durerea pierderii soției. Din momentul în care ea a murit, Emanoil Petruț nu a mai fost complet și s-a stins câte puțin în fiecare zi. Boala și dorul de femeia vieții lui l-au pus la pământ în numai doi ani, așa că s-a stins mult prea devreme, la vârsta de 51 de ani.
La moartea lui, actorul Mihai Berechet a scris un text emoționant despre ultimele lui zile petrecute pe pământ și despre cât de mult îl schimbase suferința. Din actorul solar, care atrăgea privirile când intra într-o încăpere, devenise o umbră care nu-și putea lua gândul de la soția care l-a lăsat singur pe Pământ.
Iată portretul impresionant, realizat de Mihai Berechet:
„A plecat dintre noi, cu acea distincție rară cu care ies din scenă numai marii artiști, dispărând în luna august, luna stelelor ce cad, unul dintre pretioșii artiști ai scenei și ecranului românesc: Emanoil Petruț!
Ochii săi de culoarea lacurilor glaciare de munte nu vor mai reflecta în ei nici strălucirea soarelui, nici luminile reflectoarelor și blendelor. Vocea sa cu timbru baritonal și accente vrâncene se va rătăci în eterul amintirii și cine oare și-o va mai reaminti peste numai câțiva ani?
Cu fruntea sus și cu pas legănat a pornit spre o întâlnire la care era așteptat (mi-a spus-o nu fără vădită teamă, la o repetiție) de peste doi ani. Poate că la capătul drumului, drumul acestei ipotetice întâlniri, îl așteaptă un celebru hohot de râs care se va împleti fericit cu hohotul său…
Când l-am văzut pentru prima oară pe scenă în piesa “Nepoții gornistului”, sunt zeci de ani de atunci, într-un decor cu arderi de un roșu intens, semnat de (și el dusul) Tony Gheorghiu, înalt, vioi, spectaculos, părul de un blond auriu îi desena o aură strălucitoare în jurul frunții…
Putea fi și Făt-Frumos și Peer Gynt, și Parsifal și tânărul Oedip sau orice erou de legendă… Ultima oară când l-am văzut, tot pe scenă, era o imensă și prelungă pată brună, căreia lumina scenică nu îi mai putea prinde contururile și în care luminile dinlăuntru, cele care dau autenticitatea, magnetismului actoricesc, se stinseseră…
Aura îi dispăruse, măcinată de boală… Pe traiectoria dintre aura strălucitoare a începutului și trista pată brună, de-a lungul unor ani, s-au înșiruit nenumărate succese, nenumărate izbânzi actoricești pe scenă și pe ecranele mari și mici… Prin dispariția lui Emanoil Petruț lumea artei românești pierde nu numai un valoros slujitor al ei, dar și un om.
Un om plin de simplitate, de căldură sufletească, de înțelepciune și tact, a cărui coordonată de viață a fost dragostea de om. Dacă pentru Emanoil Petruț-artistul, ursitoarele s-au dovedit generoase, dându-i talent, vigoare, frumusețe, pareele necruțătoare și hulpave s-au grăbit și i-au tăiat cu o malefică foarfecă firul vieții, mult, mult prea devreme. Să-i păstrăm amintirea!” (Mihai Berechet, Revista Teatrul, septembrie 1983)
Chiar dacă a trăit doar jumătate de secol, Emanoil Petruț a reușit să se facă remarcat și să rămână în istorie drept unul dintre cei mai buni actori ai României. Sensibilitatea sa l-a ajutat să interpreteze cu succes numeroase roluri, dar tot ea l-a făcut nu reziste singur în această lume.
Urmareste-ne pe Google News
