Scriitorul își găsea adesea inspirația când petrecea timp alături de copila sa, motivând-o și pe ea să devină un om de succes. Aceasta a văzut acasă că perseverența duce spre reușită, așa că nu s-a lăsat până când nu s-a făcut remarcată. Ba mai mult, după ce și-a găsit un loc în lumea teatrului, s-a asigurat că românii nu îl vor uita pe tatăl său. Ultimii ani din viața ei au fost dedicați promovării moștenirii literare și culturale pe care a lăsat-o în urmă marele Tudor Arghezi (Ion Nae Theodorescu, pe numele său real).
Mitzura Arghezi a fost balerină și actriță, iar în cei 90 de ani de viață i-a convins pe cei din jurul său că merită o mulțime de aprecieri și laude. A depus eforturi pentru a ajunge unde își dorea, iar munca sa nu a trecut niciodată neobservată. Și-a desfășurat cariera actoricească pe scena Teatrului Național București în perioada 1950-1980, după ce a absolvit Institutul de Teatru și Film. A jucat în peste 100 de piese de teatru și a apărut în 18 filme, printre care se numără: „Titanic Vals”, „Calea Victoriei”, „Doi vecini”, „Secretul lui Bachus”, „Secretul lui Nemesis”, „O clipă de răgaz”, „Eu, tu, și… Ovidiu”, „Audiența”, „Drumul oaselor”, „Șantaj”, „Grăbește-te încet”.
Numele său real a fost Domnica Theodorescu, doar că tatăl său a alintat-o Mitzura, după ce a citit într-un dicționar japonez că acest substantiv înseamnă „rază de soare”.
A avut o copilărie de care și-a amintit toată viața cu drag
S-a născut pe 10 decembrie 1924 în București și a copilărit la în casa familiei de pe strada Mărțișor, alături de fratele ei, Baruțu (Iosif Arghezi) și de părinții Paraschiva Burda și Tudor Arghezi. Baruțu Arghezi (decedat pe 26 august 2010) a fost și el un om al artei. S-a remarcat în calitate de prozator, eseist și publicist.
Între Tudor Arghezi și fiica sa a existat o legătură extrem de specială. Poetul nu doar că i-a dedicat versurile din „Cântec de adormit Mitzura”, dar a scris și multe alte opere în prezența sa. Când petreceau timp împreună, în casa lor din strada Mărțișor, scriitorul o privea și îi venea imediat inspirația. Ea, cu ochii mari de copil, îi analiza comportamentul, timp în care a preluat de la el tot ce a fost mai bun.
În cadrul unui interviu, Mitzura Arghezi a vorbit despre copilăria petrecută în sânul familiei și despre toate amintirile plăcute care i-au rămas în suflet. Iată ce a povestit, potrivit site-ului dosaresecrete.ro:
„Copilăria mi-am petrecut-o la Mărțișor, acolo unde astăzi e casa memorială „Tudor Arghezi”. Am crescut înconjurată de multă dragoste, am crezut întotdeauna că am cel mai bun tată din lume și, acum, la ora amintirilor, pot să afirm că nu m-am înșelat. Am avut șansa să mă nasc într-o familie de oameni foarte sufletiști, foarte buni părinți, niște ființe care au văzut în familie un lucru sfânt. Tata, pentru că era extrem de ocupat, prefera să doarmă foarte puțin, dar să nu lipsească din mijlocul nostru. A fost un om care s-a dăruit familiei, un exemplu de urmat.
Nu uitați că părinții mei și-au petrecut tinerețea trudind să ridice casa de la Mărțișor, cu gândul că noi, cei doi copii vom locui acolo. Dacă mai punem la socoteală și faptul că ei nu au fost niciodată bogați, vă imaginați ce eforturi au făcut din dragoste pentru noi! Îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă a construirii casei, pentru că atunci l-am observat pe tata ce om modest e, cum știa să vorbească cu cei care lucrau la Mărțișor, se apleca cu grijă, atenție și drag către oricine, pentru că, mai presus de toate, el stima omul. Acest lucru mi-l repeta mereu, că nu contează că ești plugar, intelectual, sărac sau bogat, ci importantă este în viață omenia și de ea ar trebui să dea dovadă orice ființă umană.”
Un tată blând, care o dojenea fără să ridice tonul
Potrivit spuselor sale, Tudor Arghezi a fost un tată care evita să se comporte dur cu puii lui. Chiar dacă îi vedea greșind, îi ajuta să își învețe lecția, dar nu îi certa. Această atitudine blândă i-a ajutat pe Mitzura și pe Baruțu Arghezi să înțeleagă adevăratele valori ale vieții.
„De la el nu primeai drept pedeapsă decât o dojană blajină, dar suficient de pătrunzătoare cât să te străduiești să nu mai greșești a doua oară. De exemplu, eu, copil fiind, eram cam împrăștiată, iar tata se străduia să-mi corecteze această tară. Uneori, când ieșeam în oraș, pe la 15-16 ani, mă ruga să îi cumpăr țigări, dar eu mai uitam… Nu primeam o pedeapsă(,) ci o observație blândă: „Puiul tatei, am uitat eu vreodată când m-ai rugat tu pe mine ceva?” și eu mă simțeam mai pedepsită decât dacă m-ar fi certat de adevăratele. Avea mult tact și se pricepea și la pedagogie, încercând mereu să ne corecteze defectele.”, a dezvăluit fiica poetului.
Se pare că Tudor Arghezi a fost un tată excepțional și a făcut-o pe fiica lui să îl divinizeze. A fost conștientă de mică de valoarea inestimabilă a scrierilor tatălui său, așa că toată viața a încercat să le arate celor din jur că operele lăsate în urmă de acesta sunt comori prețioase.
„L-am venerat și o voi face până la ultima clipă a vieții mele, de aceea mă și ocup cu atâta dragoste și devotament de opera lui și de casa de la Mărțișor. L-am descoperit și după moartea sa când, aplecându-mă asupra operei sale, am realizat ce bun român a fost și cât s-a străduit pentru ca tot ce a acumulat el în Elveția și Franța (unde a stat în tinerețe și de unde s-a întors din patriotism) să împărtășească celor din țară, să-i facă să înțeleagă că noi, românii, suntem mai deștepți și mai înzestrați decât alte popoare. Avea perfectă dreptate, dar defectul nostru ca popor este că suntem dezbinați.
În altă ordine de idei, am apreciat că tata a știut să ne dea acel gen de educație care ne-a fost de mare folos pe parcursul vieții, ne-a dat exemplul muncii, ne-a învățat să fim cumpătați, să nu mințim, să fim cinstiți și obiectivi față de noi înșine și față de cei din jur. Părinții mei nu au avut niciodată bani mulți, dar nouă nu ne-a lipsit nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-au răsfățat, așa cum se întâmplă acum în anumite familii.”, a mai povestit Mitzura Arghezi.
Nu va uita niciodată imaginea familiei model în care a crescut, sacrificiile pe care mama le-a făcut, dar și dovezile de iubire și respectul pe care Paraschiva Burda le-a primit de la soțul ei. Iată ce a mai dezvăluit despre părinți:
„Din păcate, mama a murit la 77 de ani, iar tata la 87 de ani, el stingându-se cum se spune, de inimă rea, la doar 11 luni după ce dispăruse soția lui adorată. După moartea mamei, care s-a petrecut într-o zi de vineri, tata a început să nu mai mănânce și, în fiecare săptămână, vinerea, el zăcea pur și simplu. Ei s-au iubit foarte mult și au stat împreună 57 de ani, iar mama era, ca în poveste, bună, blândă, înțelegătoare și stâlpul casei.
Ne spunea – mie și fratelui meu – că, de dragul tatălui nostru (care se încăpățâna să scrie, deși era profesor și avocat), pentru ca el să fie liniștit și să se poată concentra asupra operei sale, ea nu-i spunea niciodată că nu mai sunt bani – chiar și când el o întreba – ci se descurca cum putea. Dar tata a răsplătit-o pentru eforturile ei și a scris odată că „dacă nu era Paraschiva, nu aș fi realizat atâtea”. Mama îi dădea siguranța și încrederea că vor depăși orice greutate a vieții.”
Portretul frumuseții perfecte: Povestea tumultoasă de viață a regretatei Marilyn Monroe
Tudor Arghezi a intuit devreme că fiica lui va fi artistă
Mitzura și fratele ei Baruțu au crescut știind că tatăl lor este celebru și apreciat pentru munca depusă, așa că nu li s-a părut nimic neobișnuit să îl audă adesea la radio sau să participe la evenimentele sale de lansare de carte. Ba mai mult, încă de când erau mici au intrat și ei în lumea scriitorilor, contribuind la relatarea unor povești.
Într-un interviu pe care i l-a acordat în 1935 scriitorului Mihail Sebastian (publicat în revista Rampa), Tudor Arghezi a vorbit despre dorința de a-și vedea copiii scriitori și despre înclinațiile spre artă pe care le-au avut de mici:
„Într-asta seamănă și ei cu părinții lor: sunt cu totul lipsiți de vitrină. Când vorbesc la radio și ei mă ascultă, am impresia că stăm de vorbă. Nimic mai mult. Cât privește cărțile, au scris și ei o carte. Sau, la dreptul vorbind, am scris-o cu toții, mama, tata și copiii. Se cheamă „Poveștile Mamei”. Seara, când ne adunăm la cină, după mâncare, mama lor ne povestește câte ceva, iar noi — Mițu, Baruțu și cu mine — adăugăm ce ne trece prin cap, ca să iasă povestea mai frumoasă. E drept că uneori ne încurcăm, pierdem socoteala, punem prea mult de la noi și ne trezim cu câte un iepure cu unsprezece picioare.
Mă ocupă mult cărțile lor, lecțiile lor. Aș vrea să-i fac scriitori și asta pentru mai multe pricini, întâi pentru că în 20 de ani de aici încolo o să fie mai mulți cititori decât acum și a scrie cărți n-o să mai fie o meserie nenorocită. Apoi, pentru că nu se poate mai mare bucurie decât să-ți faci cu tragere de inimă munca ta. Aș vrea să-i văd scriitori sau artiști sau pictori — ceva în legătură cu mintea și cu inima, în sfârșit. Dar nu știu, nu pot ști nimic acum. Prea e devreme. Văd doar că lui Mițu îi place să danseze și uneori, când e muzică de dans la radio, ne dă adevărate reprezentații familiare. În ce mă privește, cred că dansul e una din cele mai complete arte.”
Și chiar asta a făcut fiica lui când a crescut. A devenit o balerină cunoscută, apoi a îmbinat dansul cu actoria, reușind să atragă atenția regizorilor care i-au dat roluri importante în producții celebre. Fata lui Arghezi nu va uita niciodată primul film în care a jucat și nici pe omul care a îndrumat-o să facă studii în domeniu. Este vorba despre Jean Georgescu, un mare scenarist, regizor și actor român.
„Primul film? „În sat la noi”, în care eram o țărăncuță. Aceasta a fost logodna. Jean Georgescu… „Înscrie-te la Institut”, mi-a zis el, și i-am urmat, cu emoție, îndemnul. Al doilea film în care am apărut a fost „Doi vecini”, regizat ca lucrare de diplomă de către colegul meu Geo Saizescu, după o schiță a tatei, care-l prețuiește pe Geo pentru verva sa umoristică, pentru talentul cu care a recompus pe peliculă atmosfera prozei sale și pentru că e… oltean.”, și-a amintit Mitzura Arghezi.
Un moment important în cariera sa de actriță a fost acela în care a primit rolul principal din „Titanic Vals”. Bucuria ei a fost imensă, căci a simțit că talentul îi este apreciat cu adevărat, mai ales că a jucat alături de alți actori de seamă, printre care s-a numărat și Grigore Vasiliu-Birlic.
„Când regizorul Paul Călinescu m-a chemat să dau o probă pentru rolul Gena, am fost nespus de bucuroasă. „Titanicul” în montarea Naționalului, deși venea la puțină distanță în timp după un apreciat spectacol al Teatrului din Giulești, a „prins” în chip aproape neașteptat. A devenit o piesă cu care se merge la sigur. Urmărind spectacolul în vederea ecranizării pe care o proiecta, Paul Călinescu a avut la început tentația să „împrumute” pentru film distribuția în întregime și chiar dacă n-a procedat astfel, el nu s-a sfiit să cheme la Buftea pe aproape toți interpreții rolurilor principale, cărora li s-a adăugat Grigore Vasiliu-Birlic, a cărui absență pare de neconceput într-o comedie românească.
Mi-am dat seama că trebuie să renunț într-o clipă la tot ceea ce acumulasem, ca mijloace de interpretare, în zecile de seri cu „Titanicul”, că trebuie să-mi recompun rolul, să-l adaptez severei optici a aparatului de filmat. Cred că din colaborarea cuplului Paul Călinescu-Tudor Mușatescu a rezultat un scenariu a cărui problematică depășește valorile textului dramatic.
Fără a schimba datele acțiunii, scenariul a sporit savoarea unor momente comice, a eliminat ușoara tentă desuetă, sesizabilă pe alocuri, concentrând momentele-cheie. Filmul are (cel puțin așa cred) față de piesă un plus de discreție, iar personajele sunt acum mai vii, mai pline de căldură, mai omenești. Suntem în fața unui proces de refabricare și regizorul a reușit să interpreteze în chip original momentele cu adevărat dramatice și cele de melodramă, comicul nedegajându-se numai din scânteietoare replici, ci din atmosfera generală a ecranizării.”
Secretul frumuseții și al poftei de viață care au însoțit-o până la 90 de ani
Pentru Mitzura Arghezi, nu a contat niciodată vârsta, a fost doar un număr de care nu a ținut cont, căci s-a simțit mereu plină de viață și dornică să muncească în fiecare zi tot mai mult. Nici în ultima parte a vieții nu a stat degeaba, fiindcă a fost învățată să își găsească întotdeauna ceva de făcut.
„Nu am făcut nimic special ca să lungesc viața. Viața s-a lungit singură. Nu mai știu cât am, i-am luat de la început să-i număr și au ieșit. O să trec de 90. Mă simt foarte bine, am avut o perioadă mai grea, dar am învins-o. Nu am fost la doctor, nici nu am știut ce am, dar a trecut. Nu mi-am mai făcut de nu știu când analize. Bucuria mea este că sunt lucidă și pot vorbi. Așa e de la o vârstă. Este extraordinar să fii conștient de anul în care te afli și te rogi să mai capeți ceva zile în plus. Munca m-a ținut tânără. N-a existat în viața noastră de familie zi fără muncă și au fost ani grei, mai ales când tata trecuse deja de o vârstă. Nu a făcut niciodată politică. A trăit mult în străinătate și s-a întors cu idei foarte înaintate pentru România.
Timpul este foarte curios și bizar. Fiecare dintre noi se îndreaptă spre ce-i hărăzește natura și viața. Fiecare țară are anumite obiceiuri. De multe ori s-au înșelat cei care au plecat și nu s-au mai întors. Pentru că tata așa a făcut spun și eu că e bine să mergi în străinătate, să vezi, să capeți experiență, să cunoști oameni și să vii înapoi și să adaugi o rotiță din ce știi la ce exista deja. Așa ar trebui să se întâmple, dar asta ține de fiecare om.”, a mărturisit ea într-un interviu acordat în ultima parte a vieții.
Mitzura Arghezi nu a fost străină nici de politică. În legislaturile 1996-2000 și 2000-2004, a fost aleasă de două ori în funcția de deputat român, după ce a candidat pe listele partidului PRM. Între 2005 și 2010, a făcut parte din Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune și a fost secretar executiv al PRM, membru în Comitetul Director al aceluiași partid și președintele Organizației Naționale a Femeilor din PRM. De asemenea, a fost director onorific al Casei Memoriale „Tudor Arghezi” din București, de care a avut grijă până la aproape 90 de ani. După moartea ei, casa a devenit proprietate a statului român.
Mitzura Arghezi a murit pe 27 octombrie 2015, împăcată că a dus numele tatălui său mai departe. A trăit aproape 91 de ani, iar mare parte din viață și-a dedicat-o încercării de a păstra vie memoria lui Tudor Arghezi. Pentru că s-a simțit întotdeauna extrem de legată de familie, în testament a scris că vrea să fie îngropată alături de părinți, fapt ce s-a și întâmplat. Pe 29 octombrie 2015, trupul ei a fost înmormântat în curtea Casei Memoriale „Tudor Arghezi – Mărțișor”.
Urmareste-ne pe Google News
