Frumusetea altora
De
Alina Croitoru
Marţi, 22.08.2006
Oare cati dintre oameni s-au gandit la acest aspect al existentei, parul, ca la o forma fundamentala de a iti proba normalitatea? Cu totii stim despre reactia aproape depresiva pe care o au barbatii cand incep sa cheleasca. Ce sa spunem insa despre doamnele carora li se intampla aceasta nefericire? Tocmai pentru ca este un fenomen mai rar in randul populatiei feminine, el are conotatii cu mult mai puternice. Sentimentul pe care il incearca aceea care nu mai are parul ca proba de feminitate, de integritate estetica personala trebuie sa fie foarte intens. De aceea nu mi s-a parut de condamnat doamna cu peruca, dimpotriva…
A vrea sa pastrezi un statut pe care l-ai avut dintotdeauna, fie el si cel al normalitatii, al apartenentei la o societate care are niste standarde, chiar si fizionomice, nu este ceva repulsiv. Cu siguranta ca trebuie sa fie greu sa porti o peruca pe caldura verii, sa o dai jos seara cand te culci, confruntand in oglinda o imagine care te dezamageste, sa te arati si sa te ascunzi in acelasi timp. Ne gandim nu doar la batrani, se intampla ca la varste mai mici sa fie nevoie sa se poarte o astfel de peruca, ceea ce doare si mai tare. Raman insa de laudat acesti oameni care, nerenuntand la aspectul lor, refuza practic sa renunte la ei. Batrani, tineri, purtate de nevoie sau chiar din cochetarie, perucile dainuie de secole. Au facut istorie si continua sa o faca. Inspira ideea de kitsch ca necesitate si cultiva o eterna perspectiva a omului asupra unui aspect al vietii: frumusetea si sacrificiul in numele ei. Subterfugiile nu sunt de condamnat, mai ales cand nu ai de ales.
Asa ca sa ne gandim de doua ori inainte de a aplica etichete. Sau macar, daca tot trebuie sa punem, sa le punem corect. Poate multora le pasa…
Urmareste-ne pe Google News
