Nu te gandi prea mult...

      Nu stiu de ce prefer sa vorbesc despre toamna intr-o zi ca aceasta, cand vara vine parca sa aduca mai multa caldura decat ne-ar trebui; poate din cauza ca simt aceeasi inabusire pe care o experimentam atunci, in toamna aceea trecuta parca incredibil de greu si apoi incredibil de frumos. Starea e aceeasi, o stare de nedifiniri in care iti uiti varstele, vietile toate, credintele de orice fel, durerile marunte si scopurile variate. Am o stare grea de toamna si cred ca o sa fac acelasi lucru ca in ziua cand m-am prins ce inseamna o solutie.
      Imi auzeam pasii mici cu zgomote de urias si respiratiile oamenilor mi se pareau diferite de ceea ce stiam ca exista. Am iesit aiurea sa ma plimb, sa ma pierd in detaliile altora ca sa ma uit. Mergeam pe strada si frigul nu ajungea la mine, nici vantul, vocile, trecerile, tacerile, fetele de strain sau esentele. Strada era pustie si m-am gandit ca toamna oamenii au timp sa existe doar in scopuri personale, ca nu isi pot imparti existenta cu altii in niciun fel. Nu ma simteam singura, ma simteam Singura. M-am asezat pe o banca si ma uitam cum se vad altii din afara, priviti pe o fereastra pe care ei cred ca o stiu. Mi se parea ca nu exist, ca sunt o pereche de ochi si atat. Si nu mi-a venit sa plang si nici sa rad. Orice, degeaba.
      Ma durea capul, dar nu stiam daca din imposibilitatea oricaror tristeti sau bucurii. Mi-am desfacut parul strans bine si l-am lasat rascolit de vant fara nici o intrebare sau asteptare. Soarele nu aparea in peisaj nici macar ca surogat si parul meu arata ca al oricui altcuiva. Fara sens, fara tente, fara intelesuri. I-am privit varfurile obosite si batrane si am stat o vreme sa le despic in parte cu unghiile, simtind o satisfactie ieftina si un ridicol care nu bucura si nu deranja pe nimeni. Oricum nu ma vedea nimeni. Am inchis ochii si l-am strans intre degete de parca as fi vrut sa il inviez, sa deschid toate portile cu el, sa inteleg toate cautarile, sa marturisesc toate raspunsurile si sa innobilez orice singuratate. M-am ridicat si i-am vazut pe ceilalti, trecatori sau statici in felurile lor de a merge, a privi, a fi-(probabil la fel de « personale » ca si ale mele--doar era o zi in care totul mi-era egal). M-am uitat doar la felul in care isi purtau parul si am incercat sa fac conexiuni copilaresti cu gusturile lor, cu tristetile lor, cu fiintele si nefiintele de care sunt in stare. Culori diverse, par lasat liber sau prins sofisticat, purtat cu indiferenta sau cu frivolitate, totul parea ridicol. Toamna facea totul artificial ?! Si ce era mai rau, ma simteam in aceeasi nota cu artificialul acela atotcuprinzator.
      Mi-a venit o idee si nu am stat sa o cantaresc—salvarile nu trebuie puse la punct sau la indoiala, pretentiile aduc uneori inutilitate unei solutii veridice. Cautarile ostentative ascund mai mult decat arata...Asa ca am intrat la un coafor oarecare, aglomerat deloc si am cerut schimbarea. Am explicat simplu ce vreau si am fost inteleasa. Parul meu a cazut fara regrete sau consternari si l-am scurtat pana la nivelul fetei. Naturile lui moarte cadeau fir cu fir, lasand in urma deschideri noi spre mine, spre lume, spre stari. Taierea lui curgea ca un botez al eliberarilor de carne. Am plecat noua si completa pana la refuz—ce e mult doare la fel de mult ca putinul. Si mai ales cand acel mult e in sine inutil, nepotrivit sau doar necomplementar cu ce esti si ce vrei. Am avut zile frumoase si o toamna a detaliilor care te inalta in stari…
      Acum? Vreau o vara frumoasa, a intensitatilor. In cinci minute plec sa ma tund!