Am obosit să mai socializez, dar mă tem că trece viața pe lângă mine. Ce să fac?

Luni, 16.09.2024

A trecut mult timp de când am mai simțit nevoia să fiu în centrul atenției, să râd, să împărtășesc momente și povești cu alți oameni. În ultima vreme, parcă am căzut într-un vârtej al solitudinii și al retragerii. Am început să mă întreb dacă socializarea chiar mai are vreun sens sau dacă îmi petrec timpul mai valoros în propria mea lume. Totuși, mă tem că timpul trece pe lângă mine. Ce să fac în această capcană aparent fără ieșire?

Am fost mereu o fire extrovertită, cel puțin așa mi-a plăcut să cred. Îmi găseam confortul în momentele petrecute în haosul lumii și aveam o viață plină de „acțiune”. Iubeam să socializez, să explorez locuri noi, să cunosc oameni și să simt pulsul vieții în jurul meu. Dar, într-un fel, această dorință s-a estompat treptat. Până când n-am mai ieșit deloc. Mergeam la muncă, la cumpărături și acasă. Dar îmi găsisem o nouă pasiune, socializarea în mediul online. Petreceam ore întregi, fără să-mi dau seama, în fața ecranului, într-o lume virtuală în care interacțiunile reale păreau să piară. Am crezut că e doar o etapă.

Până când am început să refuz invitațiile la evenimente sociale, pretextând oboseală sau alte angajamente. Mă îndreptam cu precădere către cărțile mele preferate, către activitățile solitare și către momentele în care puteam să mă pierd în propriile gânduri. În ciuda acestei retrageri treptate, mă trezeam noaptea, în clipele de liniște, cu o senzație ciudată de pierdere. Îmi lipsea ceva. Simțeam că trec prin viață ca un spectator, că mă uit cum zilele se derulează fără ca eu să fiu cu adevărat prezentă în ele.

Prima dată când am experimentat cu adevărat această senzație de „alarmă” a fost într-o seară de vară. O prietenă dragă mi-a trimis o fotografie cu toți prietenii mei, ieșiți la o terasă. Ea mă întrebase dacă vreau să mă alătur lor, dar am refuzat în mod automat, ca de obicei. Privind acea poză, am realizat că în ultima vreme am renunțat la multe experiențe minunate din cauza izolării mele. M-am simțit ca un observator care privește viața altora în loc să trăiască propria ei viață.

Și din păcate, intrasem într-un cerc vicios din care nu mai puteam ieși. Rămăsesem fără prieteni, fără colegi de muncă alături de care să ies. Mă izolasem atât de tare încât singurul meu prieten era mama. Asta până într-o zi, când destinul a trimis un om în calea mea.

Cum o întâlnire neașteptată mi-a deschis noi orizonturi

Într-o zi de toamnă, am întâlnit pe stradă o femeie în vârstă, care părea să fie înconjurată de o energie caldă și prietenoasă. Am început să discutăm, și, în scurt timp, mi-a povestit despre călătoriile ei și despre prietenii pe care și-i făcuse în întreaga lume. Privind-o, am realizat că fiecare zi este o oportunitate de a cunoaște oameni noi, de a explora locuri necunoscute și de a crea amintiri care să ne umple viețile.

Astfel, am început să-mi redeschid inima și să accept provocările socializării. Am acceptat invitații la evenimente, am început să discut cu străini în locurile publice și am încetat să mă tem de respingere sau de judecățile celor din jur. Încet, încet, am descoperit că socializarea poate fi o sursă de bucurie și inspirație. Când am început să ascult poveștile oamenilor, să împărtășesc experiențele mele și să mă implic în interacțiuni autentice, am început să simt că sunt din nou parte a vieții.

Și am ajuns la o concluzie: găsirea echilibrului este esențială. Timpul petrecut în singurătate rămâne valoros pentru reflecție și descoperirea sinelui. Cu toate acestea, nu trebuie să îi las pe alții să treacă pe lângă mine în tăcere. Viața este un „dans” al interacțiunilor umane și al experiențelor împărtășite, nu este făcută să o trăim singuri.

Citește și Tipurile de prieteni de care oricine are nevoie în viață

Vezi si