Ele sunt nuanțele întunecate care au modelat persoana care sunt astăzi. De aceea, vreau să-ți povestesc despre ele. Poate că ți se pare ciudat că aleg să-ți împărtășesc aceste gânduri într-o manieră atât de personală, dar simt nevoia să fac asta.
Când numele iubirii sună diferit
Îmi amintesc de momentul în care am descoperit că m-am îndrăgostit. Ai văzut vreodată cum cineva începe să pronunțe un nume diferit, cu o gingășie și o atenție deosebită?
Am simțit asta, am simțit cum fiecare literă prinde viață pe limba mea, ca și cum numele ar fi fost o melodie care îmi cânta sufletul.
Dar, ghici ce? A fost doar o percepție, pentru că într-un moment, totul s-a schimbat. Acum, numele acela sună diferit, și nu pentru că eu aș fi vrut, ci pentru că iubirea a dispărut, transformându-se în sentimente atât de negative, încât pare ireal.
Am fost centrul universului cuiva, undeva în trecut. Îmi amintesc cuvintele spuse cu atâta grijă, gesturile pline de tandrețe și senzația că lumea se învârte în jurul meu.
Dar timpul nu păstrează această iluzie pentru totdeauna, iar eu am devenit doar o persoană singuratică, rătăcind în căutarea unui partener care să trăiască pentru mine. Într-o clipă, viața mea s-a schimbat sau poate a fost mereu așa, iar eu am devenit conștientă de realitatea crudă.
Nu sunt sigură dacă îmi este dor de fosta mea versiune, așa cum eram pentru el, sau de persoana care am devenit odată cu prezența lui în viața mea. Nu voi mai fi niciodată pe acel piedestal, iar asta poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Încerc să-mi construiesc o identitate separată acum, dar mereu mă întreb ce a plecat odată cu el. Și, sincer, cred că voi petrece întreaga mea viață încercând să-mi fac numele să sune la fel de frumos ca al lui.
O zi tragică care a marcat sfârșitul inocenței
Viața nu este doar un roman de dragoste pierdut. Am traversat și momente tragice care au sculptat contururile sufletului meu. Vestea morții unui prieten de familie și încercarea de sinucidere a unui fost iubit în aceeași zi au însemnat sfârșitul inocenței mele.
Îmi amintesc cum durerea noastră, a familiei, a prietenilor, a fost reflectată în geamurile înalte ale bisericii. Toți evitau să privească și să vorbească despre asta, dar eu nu puteam.
Am simțit că e datoria mea să împărtășesc durerea lor, să găsesc umbrele iubirii rămase în suferința lor. Că viața lor a contat, iar și în cele mai întunecate zile, emoțiile lor trăiesc în mine.
Despre pierderi care vin pe bucăți, cu tăcere și fisuri evidente în familie
Apoi, am traversat un alt timp al absențelor, când loviturile veneau una după alta. Mătușa mea s-a îmbolnăvit de COVID-19 într-o familie care nega pandemia.
Tăcerea și absența cuvintelor după moartea ei au fost greu de suportat. Într-un fel, am început să o pierd înainte să se îmbolnăvească, fisurile din familie devenind din ce în ce mai evidente.
Victorii, pierderi și acceptare
Dar nu vreau să crezi că viața mea este doar un șir de pierderi și tragedii. Am avut și momente de triumf. Mama mea a supraviețuit cancerului când aveam doar 11 ani.
Cu toate acestea, chiar și cu finaluri fericite, nu pot uita ce am pierdut pe parcurs. Râsul mamei, zâmbetul ei, toate acele lucruri care au dispărut chiar și atunci când ea a supraviețuit. Nu poți să uiți astfel de pierderi, doar să înveți să trăiești cu ele.
Și apoi, am încercat să controlez viața, să călătoresc și să explorez locuri noi, dar am înțeles că viața nu este un joc de șah unde poți controla fiecare mutare.
A fost o perioadă în care m-am simțit puternică, dar apoi am realizat că nu pot forța mâna destinului. Există victorii și pierderi, dar nu le pot separa, pentru că fiecare a avut un impact asupra mea, m-a schimbat și m-a modelat în moduri pe care poate încă nu le înțeleg pe deplin.
În final, mi-am dat seama că râsul și plânsul dansează mereu împreună, iar noi, eu, tu, trebuie să acceptăm asta. Și chiar dacă am pierdut multe lucruri, am avut ceva ce merită pierdut, iar asta face călătoria mea să fie demnă de trăit.
Urmareste-ne pe Google News
