Era primăvară și sezonul de baseball era pe cale să înceapă, așa că am decis să-mi înscriu fiica de cinci ani la T-ball, iar pe cea de șapte ani la cursuri de softball pentru juniori. Niciuna nu mai practicase vreun sport înainte, dar le-am convins că ar fi o idee bună să încerce pentru că mie mi-au plăcut foarte mult în copilărie.
Printre valurile de emailuri pe care le-am primit înainte începerea orelor de sport, am găsit și un mesaj destinat părinților voluntari. El suna cam așa: „Dacă intenționați vreodată să puneți piciorul pe teren, trebuie să urmați cursuri de prevenire a agresiunii și a abuzului asupra copiilor”. Crezând că experiența mea de profesor și de fost jucător ar putea aduce beneficii copiilor mei la un moment dat, m-am înscris la acel curs online.
Era o prezentare scrisă pe care am citit-o integral și cu seriozitate, dar puțin absentă în același timp. Am fost profesor și administrator de școală timp de cincisprezece ani și am văzut aceste informații prezentate în diferite moduri de zeci de ori înainte.
Erau definiții și strategii de prevenire a agresiunii și abuzului asupra copiilor, diferitele tipuri de abuz care există și faptul că abuzul lasă rareori urme fizice. Semnele pe care adulții le ratează adesea. Știam deja toate acestea, dar m-am gândit să îmi reactualizez conoștințele.
Privirea mi-a înghețat când am ajuns la capitolul „Motivele pentru care supraviețuitorii nu raportează abuzul”. Conform textului din fața mea, multe cazuri nu sunt raportate din cauza unor factori precum:
- Rușine;
- Vinovăţie;
- Jenă;
- Preocupări legate de confidențialitate;
- Frica de a nu fi crezut;
- Gânduri că poate ceea ce s-a întâmplat nu a fost greșit.
Am citit rândurile și am simțit cum mă sufoc, apoi am recitit cuvintele de parcă aș fi avut din nou opt ani, nouă, doisprezece și optsprezece. Am început să mă întreb cine a adunat toate aceste cuvinte aici și le-a pus exact în această ordine...
Am închis laptopul și am rămas nemișcată pe scaun, în timp ce simțeam că un teanc de cărămizi îmi apasă pe suflet. Apoi, povara s-a ridicat, ochii s-au limpezit și mi-am spus „Ei bine, asta explică multe, eu îndeplinesc toate criteriile!”
Când aveam opt ani, un văr de al meu m-a convins că este momentul să îmi încep viața intimă cu el. Știam foarte puține lucruri despre acest subiect, dar prețuiam relația strânsă pe care o avusesem cu vărul meu până în acel moment, așa că am cedat pentru că nu voiam să îl dezamăgesc.
Întotdeauna am știut că nu era în regulă ceea ce s-a întâmplat, dar nu am spus niciodată nimănui care ar fi putut să îmi deschidă ochii. Pentru că fusesem învățată că actele intime nu sunt permise, m-am simțit rușinată că am acceptat să le comit și vinovată că i-am permis vărului meu să mă atragă într-o situație care m-a făcut să mă simt inconfortabil mult timp.
Mi-a fost frică de părinți, știam că m-ar fi pedepsit dacă ar fi aflat sau că nu m-ar fi crezut deloc. Așa că timp de un an de zile nu am spus nimănui, apoi le-am povestit copiilor de vârsta mea care au jurat că vor păstra secretul.
Îmi plăcea cum se purta verișorul cu mine și nu voiam să pierd atenția lui, ba chiar am ajuns să cred că această afecțiune era condiționată atât de aceste relații intime, cât și de tăcerea mea în legătură cu ele. Dacă părinții lui aflau, îl pedepseau, iar el își pierdea încrederea în mine, alegând să nu îmi mai vorbească. Multă vreme am crezut că este un lucru normal pe care îl fac toți copiii, iar credința mea a fost întărită de poveștile pe care le auzeam de la alți tovarăși de joacă.
Acum știu că este diferență mare între a face un lucru atunci când ești constrâns și a-l face atunci când îți dorești și tu. Experimentarea consensuală nu îmi era cunoscută la acea vreme și a durat foarte mult să înțeleg acest detaliu important.
Citește și: Sunt un copil adoptat crescut de o mamă care mă abuzează. Ce mă fac?
Această experiență mi-a influențat atât deciziile importante, cât și relațiile următoare
Relația mea cu vărul devenise un model pentru viitoarele relații cu băieții și apoi cu bărbații. Iar tăcerea mea cu privire la aceste acțiuni dintre noi a continuat să fie condusă de vinovăție, rușine, jenă și teama de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu mine sau cu „iubiții” mei (a se citi: abuzatorii) dacă am fi fost descoperiți.
Nu am avut niciodată un model pozitiv în acest sens pentru că nu am văzut relații sănătoase în jur, nici măcar pe cea a părinților. Pentru că nu am spus adevărul niciunui adult, nu a existat nimeni care să îmi confirme că era greșit ceea ce făcusem.
Nu a fost un acord comun. Era unul bazat pe obligație, frică și nesiguranță. Aceasta nu a fost o relație pe care mi-am dorit-o și de care m-am bucurat, ci era o situație în care simțeam că nu am altă opțiune.
Au trecut zeci de ani până am înțeles acest lucru
În acele decenii mă simțeam captivă în relații abuzive, în care făceam ce voiau oamenii pe care eu credeam că îi iubesc. Îmi era teamă să nu îi pierd și consideram că așa este normal într-o relație, dar eu de fapt nu îi cunoșteam cu adevărat și lor nu le păsa deloc de mine.
M-am gândit mereu la acea situație cu vărul meu când mi s-a cerut să identific sursa traumei mele din copilărie. Dar acum a fost nevoie doar să citesc acele rânduri din cursul pentru părinți ca să accept faptul că sunt „ o supraviețuitoare” și ca să înțeleg de ce experiența mă afectase atât de profund.
Oamenii ar fi putut observa
Copiii vorbesc, așa cum și eu am făcut-o…Le-am spus totul prietenilor, iar ei au povestit acasă isprava mea. Dar părinții lor nu i-au sunat pe ai mei să îi atenționeze, ci doar le-au interzis copiilor să mai țină legătura cu mine. Totuși, nu este responsabilitatea altui copil să știe cum să se ocupe de astfel de lucruri și nu aș învinovăți pe niciunul dintre cei care au tăcut.
Au fost și profesori care mă verificau folosind afirmații precum „Știi că sunt aici dacă vrei să vorbim”, dar care nu mi-au spus niciodată: „Sunt îngrijorat că întreții relații intime la o vârstă atât de fragedă”. Aceștia nu au pus niciodată mâna pe telefon ca să îi cheme la școală pe părinții mei.
Nici medicii nu au fost mai cu simț de răspundere atunci când la 12 ani am ajuns la spital și au presupus că sunt însărcinată. Atunci nimeni nu i-a chemat pe cei de la Protecția Copilului.
Tatăl vărului meu a aflat despre această situație și i-a anunțat pe ai mei de cele întâmplate, dar m-au mustrat o singură dată și au lăsat totul baltă. Ei nu mi-au explicat nimic și nici nu m-au făcut să înțeleg mare lucru. Ar fi fost nevoie de perseverența și severitatea unui adult ca eu să mă pot deschide și să înțeleg ce s-a întâmplat, dar nimeni nu a făcut vreodată un efort real, toți au ales calea ușoară.
Experiența mea abuzivă a influențat modul în care îmi cresc acum copiii
Am două fetițe și mă simt responsabilă să le protejez de abuzurile la care eu am fost supusă. Îmi iau în serios această atribuție pentru că nu vreau să treacă și ele prin aceleași neplăceri sau să suporte consecințele unor astfel de fapte.
Eu știu tot ce fac fiicele mele și cu cine sunt, cunosc părinții prietenelor lor și știu ce jocuri preferă. Le verific periodic pentru că vreau să mă asigur că nu cad într-o capcană, le pun întrebări, stau de vorbă cu ele, le ascult cu atenție și încerc să aflu unde au văzut anumite comportamente pe care le adoptă.
Folosesc și controlul parental pentru dispozitivele pe care se conectează la unele cursuri, sunt cu ochii pe relațiile lor și țin legătura permanent cu personalul școlii.
De asemenea, le explic din ce este format corpul uman, vorbim chiar și despre relațiile intime, fără să le considerăm rușinoase. Le spun ce este bine și ce este rău, folosindu-mă de povești concrete din care ele au ce învăța. Ascultăm împreună podcasturi și citim cărți pentru copii, iar de multe ori le provoc să se pună în pielea personajelor și să îmi spună cum ar proceda ele în acea situație.
Nu le zic doar că pot vorbi cu mine, pentru că știu din experiență că rostirea cuvintelor nu este suficientă. Le arăt că știu să le ascult atunci când au probleme. Îmi tratez copiii ca pe niște oameni mari cu experiențe și sentimente valide, care în cele din urmă vor lua decizii foarte complicate. Fac tot posibilul să le ofer instrumentele de care au nevoie pentru a păși cu încredere în această lume, dar prin fiecare interacțiune, le arăt că voi fi acolo pentru ele oricând au nevoie de ajutor.
Când am înțeles că sunt „o supraviețuitoare a relațiilor abuzive”, am învățat cum ar trebui să mă comport cu fiicele mele, astfel încât ele să nu crească încolțite de aceleași traume. M-am vindecat de frustrări, oferindu-le copiilor mei ceea ce mie mi-a lipsit.
Vreau să-mi ajut fetițele să aibă o copilărie fericită fără să aibă nevoie de vindecare la maturitate
Copiii au nevoie de suficientă îngrijire pentru a fi sănătoși și de suficientă supraveghere pentru a fi în siguranță. Neglijarea copilului este atunci când un părinte sau un îngrijitor nu oferă supravegherea, afecțiunea și sprijinul necesar pentru sănătatea, siguranța și bunăstarea copilului.
Adulții care au grijă de copii trebuie să le asigure îmbrăcăminte, mâncare, băutură, un adăpost sigur, sănătos și supravegherea adecvată. Dacă bănuiți că un copil pe care îl cunoașteți este neglijat, contactați linia telefonică națională pentru abuzuri asupra copiilor.
Acest articol îi aparține lui Nikki Kay, o scriitoare care s-a vindecat de traumele din copilărie după ce a început să le aștearnă pe hârtie.
Citește și: De ce mama mea este o mamă adevărată, chiar dacă nu ea m-a născut
Sursă articol: Yourtango
Urmareste-ne pe Google News
