Am ales să depăn această poveste pentru că simt că trebuie să o împărtășesc cu lumea. Nu doar pentru mine, ci și pentru toți aceia care au cunoscut durerea pierderii sau separării, pentru toți aceia care au simțit că dragostea lor a fost testată până la limită. Este o poveste despre cum casa copilăriei mele, un loc odinioară plin de liniște și de fericire, a fost zguduită de o tragedie pe care nu am putut-o preveni sau opri.
O casă plină de amintiri
Casa copilăriei mele, acel colț de liniște și iubire, a devenit un loc în care amintirile frumoase s-au amestecat cu durerile adânci. Atât de fericită eram aici, alergând prin grădină, jucându-mă cu prietenii de la școală în timp ce simțeam mirosul inconfundabil al mâncării pregătite de mama!
Dar acum, casa e cu totul alta. Tatăl meu, o prezență calmă și puternică în viața mea, nu mai este. A murit chiar aici, în casa unde mi-am petrecut 20 de ani din viață. Un loc care, pentru mine, ar fi trebuit să rămână neschimbat, plin de amintiri frumoase.
În ziua aceea, totul părea normal. Era vară, foarte cald afară, eu mă întorceam de la cumpărături. Zâmbetul tatei m-a întâmpinat, așa cum o făcea mereu. Dar în acea zi, acel zâmbet avea o notă de tristețe, pe care am ales să o ignor. Cum puteam să-mi închipui ce urma să se întâmple?
S-a prăbușit... în fața mea. Am lăsat sacoșa jos. Am încercat să-l ajut, să-l susțin, să-l țin de mână, dar el a plecat în tăcere, ca o lumină care se stinge încet. Mi-e greu și acum să-mi reamintesc.
După moartea lui, casa noastră, care ar fi trebuit să fie plină de viață și de iubire, s-a transformat într-un pustiu al tăcerii și al goliciunii. Fiecare colț păstrează amintirea lui. Dormitorul cu patul neatins, masa la care stăteam împreună în fiecare seară, toate au devenit amintiri ale unui trecut fericit.
Cum pierderea tatălui a distrus totul
Dar ceea ce face ca povestea să fie și mai dureroasă este faptul că nu îmi pot vizita mama. Ea se află încă acolo, în casa copilăriei, dar pentru mine, este ca un străin. O parte din mine, o parte din familia mea, este izolată de mine însămi. Adâncită în depresie după dispariția tatălui, mama refuză să ne mai vadă.
În loc să ne fim alături, să ne ajutăm reciproc să trecem prin această pierdere grea, suntem separate din cauza neputinței sale de a ne mai vedea. Mama, mama mea, îmi spune că nu îi mai aduc decât durere, că nu mă mai poate îmbrățișa fiindcă evoc un trecut pe care vrea să îl lase în urmă.
Îmi doresc să o consolez, să o sprijin, dar distanța este acum inamicul nostru comun, și nu știu când și dacă vom putea să mai fim din nou împreună.
Cu fiecare zi care trece, dorul de mama devine tot mai acut. Cu fiecare conversație telefonică în care o aud plângând, îmi simt inima sfâșiată în două.
Până când mă va accepta din nou în preajma sa, nu îmi rămâne decât să continui să-mi împărtășesc gândurile și să mă gândesc la noi, cum eram cândva.
Urmareste-ne pe Google News
