Sunt psiholog de ani de zile și am aflat povești diferite, unele care m-au impresionat, iar altele care m-au făcut să pun la îndoială tot ce știam despre oameni. Așa s-a întâmplat și cu clienta mea Diana, care mi-a spus în cadrul unei ședințe: "Nu-mi place să fiu mamă. Nu mi-a plăcut niciodată și mă simt vinovată." Oamenii sunt de părere că sentimentul matern este ceva natural pentru fiecare mamă, dar nu este deloc așa. Fiecare dintre noi avem propriile trăiri și convingeri, iar asta nu e deloc greșit.
Diana era îngrijorată că nu este făcută pentru maternitate. Plânsul o mai ajută deloc și începuse să ia medicamente antidepresive. Faptul că trebuie să aibă grijă de copilul ei, de soț și de casă au făcut-o să se simtă folosită. Ea suferea de o depresie postpartum, dar aceasta s-a declanșat în urmă cu opt ani.
"Ceea ce nu îmi pot da seama este motivul pentru care sau cum se presupune că acest lucru ar fi plăcut. Nu are sens că îți petreci viața încercând să-i faci să se spele pe dinți, să-și strângă hainele, să-și facă temele, etc. Fiul meu nu mă ascultă deloc și mă lovește și spune că mă urăște. Ce ar trebui să fac? Lupta cu el este epuizantă; aș prefera să fac aproape orice altceva. Ce este cu mine? Sunt o persoană rea? Știu că sunt o mamă rea. Poate sunt cea mai rea mamă de pe pământ.", mi-a povestit Diana.
"Alte mămici par fericite. Au grupuri și își iau împreună copiii de la școală, în fiecare zi, la ora patru. Este ca și cum sunt niște surori, se înțeleg bine, le leagă același scop, dar eu pur și simplu nu vreau să stau cu ele. Nu că aș fi putut, există acea tensiune și o prietenie superficială care este confuză pentru mine. Nu mă simt ca una dintre ele.
Stau acasă, așa am vrut să fac la început. Am făcut această alegere pentru că și mama a făcut-o și am crezut că este ceea ce trebuie să fac, pentru ei, pentru mine. Ea vine să mă ajute. Am demisionat. Eram avocat înainte să se nască fiul meu. pentru că am crezut că îmi fac o casă. Cina la 6. Mobilier lustruit, prăjituri de casă și vacanțe luxoase. Uneori, cu alte familii. M-am întors la tricotat și am început un club de tricotaj, predau cursuri acum și soțul meu s-a întors la firma unde amândoi am lucrat, unde ne-am cunoscut.
Știi, ascund ceea ce fac. Stau singură în mașina mea plângând, trăgând un pui de somn, dar nu reușesc să mă relaxez. Navighez pe internet pentru lucruri stupide, spionez viețile altora și mă simt invidioasă pentru că au o casă mai frumoasă, prieteni mai buni. Mă obsedează aceste gânduri. Ce trebuia să se întâmple? Îmi ador copilul, așa că de ce simt că mi-au distrus viața?", mi-a mai spus Diana.
Diana s-a simțit vinovată chiar și pentru simplul fapt că mi-a făcut această destăinuire. A crezut că nu o voi mai primi în cabinetul meu și voi considera că este un om îngrozitor. Dar eu m-am îngrijorat mai mult pentru sănătatea ei mentală. Stresul o distrugea și trebuia să găsim o soluție. I-am spus că, în primul rând, trebuie să renunțe să se mai compare cu ceilalți și să încerce să se redescopere. Și aici mă refer la faptul că, măcar o oră pe zi, să facă o activitate care îi aduce cu adevărat bucurie în suflet. În acest mod va realiza că este mai importantă decât crede și nu se va mai subaprecia.
Urmareste-ne pe Google News
