Câți dintre noi nu suntem "victime nevinovate" ale partenerilor sau partenerelor noastre de viață? Câți dintre noi nu i-am stresat, la rândul nostru, pe cei pe care îi iubim cu reproșuri repetate pentru fapte mărunte și chiar neînsemnate? Da, cicăleala nu este deloc plăcută și deseori ea devine agasantă, foarte agasantă. Adevărul este că, în psihologia de cuplu, acest gest pe care noi l-am putea considera atât de neînsemnat are urmări numeroase și deloc plăcute asupra persoanelor pe care le iubim.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Divahair, psihologul de serviciu Daniela Dumitrescu explică, pe înțelesul tuturor și cu lux de amănunte, care este rolul "dulcei" cicăleli în relația de cuplu, dar și ce se ascunde în spatele acestui gest. Află din rândurile de mai jos cum se manifestă cicăleala între parteneri și ce poți face pentru a evita efectele atât de distructive ale acesteia!
Divahair.ro: Este adevărat că femeile sunt mai cicălitoare decât bărbații? Există o explicație în psihologie pentru acest lucru?
Daniela Dumitrescu: Da, femeile sunt mai cicălitoare decât bărbații și există și o explicație pentru asta. Se știe foarte bine că femeile vorbesc mai mult decât bărbații. Ele se reglează emoțional prin descărcare verbală și înțeleg lucrurile pe măsură ce vorbesc, pe când bărbații duc, cumva, tot acest proces în interior, mental. Femeile îl duc în exterior.
Se spune că femeile au contribuit la dezvoltarea planetei cu două mari invenții: comunicarea și agricultura. A fost demonstrat și științific, relativ recent, că aria cerebrală specifică vorbirii la femei este mult mai dezvoltată decât la bărbați. În urma unor calcule, s-a stabilit și că femeile vorbesc de trei ori mai mult decât bărbații pe zi. Ei rostesc în jur de șapte mii de cuvinte pe zi, iar femeile undeva la 20-21 de mii. Asta nu înseamnă că nu există și bărbați care vorbesc mult, dar procentul este clar net favorabil femeilor, statistic vorbind.
Cicăleala poate fi prevenită? Există anumite exerciții pe care le putem aborda ca să evităm să ne cicălim partenerul?
Trebuie să vedem exact ce înseamnă cicăleala și cum o percepem. Există mai multe tipuri de cicăleli. De exemplu, vorbind despre copii, am putea spune că diferă cicăleala maternă față de cicăleala din cuplu. În cazul copiilor, ce întreabă mamele? Ai mâncat, ți-ai făcut temele, te-ai spălat pe dinți... Dar toate aceste întrebări acoperă zona de îngrijire. Mama doar se asigură că îi sunt îndeplinite toate nevoile copilului său. Aceasta grijă este, de fapt, o manifestare a iubirii. Deci putem interpreta cicăleala la copii ca o formă de manifestare a iubirii.
În schimb, la cuplu, vorbim despre un alt tip de cicăleală: Ai rezolvat acel lucru? Ai plătit facturile? Iar nu ai făcut... Aceasta este o cicăleală care, practic, reamintește partenerului ceva ce nu a făcut, ceva ce a uitat să facă. Este o atenționare a unui comportament care nu este agreat. Dacă cineva îmi reamintește tot timpul ceva ce eu nu am făcut nu este deloc plăcut pentru mine. O prea frecventă repetare a aceluiași mesaj poate să genereze la celălalt un comportament de respingere, luând în calcul presiunea pe care o simte din partea partenerei.
Femeile nu ar trebui să indice bărbaților acțiunea în sine, ci doar problema. De exemplu, îi poți spune partenerului tău: "Uite ce am pățit, nu pot să mai folosesc priza asta pentru că s-a stricat și mi-e teamă s-o mai folosesc", decât să zic "Du-te ia o șurubelniță și repară priza". Dacă tu livrezi problema, bărbatul rezolvă problema pentru că asta fac bărbații în general. Eu recomand femeilor să nu mai transmită bărbaților acțiuni, ci doar situații. Poți înlocui, de exemplu, "du-te și ia pâine" cu "nu mai este pâine". În felul acesta, bărbatul va decide ce trebuie să facă, când să o facă și cum să o facă. O femeie care decide toate aceste lucruri în locul partenerului său devine obositoare și cicălitoare.
Cicăleala este o parte normală a vieții de cuplu? Dacă da, cum o gestionăm să nu devină distructivă?
Noi considerăm că este o parte normală doar pentru că este foarte frecvent întâlnită. Dar ea, teoretic, nu este o parte normală a relației. În cazul unui cuplu funcțional, de exemplu, nu ar trebui să repet de 50 de ori aceeași frază. Dacă eu înțeleg mecanismele și înțeleg ce se întâmplă acolo, pot să găsesc și alte modalități de comunicare. Contează foarte mult felul în care comunicăm, tonul în care o facem, dar și momentul.
De exemplu, dacă eu știu că bărbații nu pot face mai multe acțiuni în același timp, nu-i voi spune partenerului că nu mai este pâine în timp ce este implicat într-o altă activitate pentru că nu mă va auzi. Eu sunt cea care vrea ca mesajul să ajungă la el, deci tot eu trebuie să mă asigur că el va auzi ceea ce am eu de transmis. Îl rogi să te asculte, să-ți ofere un minut de atenție, iar în momentul în care are contact cu tine îi spui care este problema. Dacă învățăm să aplicăm aceste principii în viața de cuplu, nu va mai fi nevoie să repetăm un mesaj de prea multe ori.
Există și vreo formă de cicăleală constructivă?
Cicăleala are o conotație negativă și mi-e greu să văd o formă de cicăleală pozitivă. Este vorba despre o modalitate de comunicare în care să se respecte niște condiții, cum spuneam mai devreme, și atunci nu va mai fi nevoie de cicăleală. Nu există și o formă pozitivă, în general ea este obositoare și produce un efect de distanțare.
Citește și Studiu: Bărbații cu soții cicălitoare trăiesc mai mult și mai sănătos
Cum îi spunem partenerului că este cicălitor fără să îi rănim sentimentele și fără să iscăm o ceartă?
Pe de o parte, ca bărbat, poți să-mi cresc toleranța la cicăleală în momentul în care înțeleg că pentru femei aceasta este o formă de manifestare a grijii, a afecțiunii, a implicării în relație. În egală măsură, dacă această cicăleală este deranjantă, atunci partenerul îi poate oferi femeii o soluție concretă pentru problemele sale. În loc să îi ofere un răspuns vag și nemulțumitor precum "lasă că o să fac acel lucru când o să am timp", ar fi bine ca bărbatul să vină cu o justificare concretă, de exemplu, "până la sfârșitul săptămânii vor rezolva lucrul respectiv". E bine ca partenerii să respecte promisiunile pe care le fac, altfel nu vor face decât să sporească cicăleala.
Cum este afectată dezvoltarea emoțională a copilului crescut de părinți cicălitori?
Mesajul pe care eu îl transmit indirect ca părinte atunci când verific fiecare detaliu din viața copilului meu este: "nu ești în stare să faci asta". Copilul înțelege că el, de fapt, nu este în stare să ducă o sarcină până la capăt pentru că îi este verificat fiecare pas în parte de către părinte. Pe termen lung, o astfel de cicăleală transmite copilului o lipsă de încredere.
Lipsa de încredere a adultului va avea ca și consecință lipsa de încredere în propriile forțe. Și eu voi ajunge să mă îndoiesc de ceea ce fac pentru că sunt întrebat constant dacă am făcut lucrul respectiv, dacă l-am făcut bine etc. Și în felul acesta voi deveni anxios pentru că anxietatea se învață. Prin urmare, nu abuzați de cicăleală pentru că nu îi ajutați pe copiii voștri, chiar dacă există riscul ca aceștia să greșească. Trebuie să înțelegem că eroarea, greșeala sunt omenești și nu trebuie sancționate foarte drastic.
Abilitatea de a cicăli se dezvoltă din copilărie? Se poate prelua de la părinți?
Există două mecanisme atunci când vorbim despre un model parental: atunci când preiau modelul parental și îl duc mai departe, fie mă împotrivesc modelului parental și-mi spun că nu-i voi face niciodată asta copilului eu. Varianta sănătoasă ar fi să-ți creezi propriul model preluând ceea ce este bun din modelul parental și renunțând la ceea ce este toxic.
Dacă eu m-am simțit iubită de către mamă atunci când ea mă întreba de trei ori pe zi dacă am mâncat, există riscul ca eu să-mi întreb partenerul de trei ori pe zi dacă a mâncat. Eu am integrat comportamentul acesta ca pe o formă de afecțiune, dar poate fi deranjant pentru partenerul meu. Lucrurile se întâmplă diferit pentru fiecare caz în parte.
Tendința de a face caz din lucrurile mărunte are ca și cauză problemele pe care le avem cu noi înșine?
Trebuie văzut și gradul de cicăleală aici. Dacă vorbim despre o cicăleală tandră, drăguță, amabilă, poate chiar amuzantă, este ok. Dacă vorbim despre o cicăleală anxioasă care devine obositoare este deja problematic. Dacă, de exemplu, eu sunt o persoană foarte-foarte cicălitoare, atunci este posibil ca eu să fiu anxioasă. În acest caz, ar trebui să văd de ce sunt atât de fricoasă, de ce anume mă tem atât de tare, care sunt consecințele fricilor mele, ce impact produc asupra altei persoane.
Ne poți da trei sfaturi scurte care să ne ajute să nu mai fim atât de cicălitori cu oamenii de lângă noi?
1. Să mă analizez puțin și să observ dacă nu cumva cicăleala mea ascunde vreo frică în spate.
2. Să înțeleg impactul pe care îl are cicăleala asupra copilului și asupra partenerului.
3. Să înțeleg că repetarea excesivă a mesajului nu va aduce un efect în plus, ci dimpotrivă, îmi vor îngreuna rezolvarea situației.
Poți urmări interviul cu psiholog Daniela Dumitrescu și în format video chiar mai jos.
Și nu uita că pe pagina de Facebook Divahair.ro găsești multe alte interviuri și informații utile în legătură cu viața de cuplu și problemele care apar pe parcursul unei povești de iubire!
Urmareste-ne pe Google News
