Din păcate, sunt oameni care rămân blocați în această perioadă până reușesc să treacă peste lipsa de atenție și învață să se iubească pe ei înșiși. Nu trebuie să uităm, însă, că fiecare vârstă are nevoile ei speciale, ceea ce înseamnă că atenția și dragostea pe care o așteptăm de obicei de la părinții noștri se schimbă cu fiecare an care trece. Avem nevoi diferite, precum și cerințe diferite. Tu, ai grijă de copilul din interior, sau ai primit atenția de care aveai nevoie la timpul potrivit?
Copilăria timpurie este o perioadă în care se construiește încrederea și în care descoperim cine suntem sau cine vrem să fim, așa că, dragostea la această vârstă, mai ales din partea părinților este crucială. Grija, compasiunea, înțelegerea și încurajarea trebuie să primeze în relația părinților cu copilul lor, iar dacă cel mic este privat de toate acestea, atunci se va transforma într-un adult lipsit de interese, fără încredere de sine și cu multe traume pe care nu le poate depăși.
Primul an de viață
De exemplu, dacă mama nu i-a arătat celui mic că poate avea încredere în ea, nu i-a lăsat spațiu și nu i-a oferit ajutor și compasiune, atunci copilul începe să se îndoiască de sentimentele pe care cea care i-a dat viață le are față de el, își pierde încrederea și începe să se îndoiască de propria persoană. Aceste lucruri devin îngrijorătoare atunci când, în perioada adolescenței ies la suprafață toate aceste lipsuri care se transformă treptat în traume. Ajung astfel să devină adulți iresponsabili, pe care nu te poți baza și care se îndoiesc de toți și de toate, îndepărtându-i pe toți cei dragi. Ce-i drept, este grea comunicarea cu astfel de oameni, cărora nu le poți acorda încredere din simplu fapt că nici măcar ei nu au încredere în propria persoană.
Acești „copii mari” tind să aibă probleme și în relațiile de cuplu. Voluntar sau nu, își testează partenerii și se îndoiesc de intențiile acestora pentru că au probleme serioase cu încrederea. În relațiile intime, atunci când se află cu perechea lor în pat, aceștia se pot simți chiar neputincioși și vulnerabili, conducând relația înspre un abis al haosului, neîncrederii și al certurilor.
Perioada premergătoare școlii
Puțin mai târziu, între al doilea și al treilea an de viață, copilul învață să fie independent și își dezvoltă și auto-controlul. Dacă părinții au împiedicat în vreun fel dezvoltarea independenței celui mic, de exemplu, interveneau în momente în care copilul se putea descurca și de unul singur, sau chiar invers, erau total dezinteresați atunci când acesta le cerea ajutorul, atunci va apărea sentimentul de rușine.
„De ce nu mă lasă mama să fac eu singur? Nu sunt suficient de bun? Sau, de ce nu vrea să mă ajute? Crede că nu merit ajutorul ei, sau activitatea în sine nu merită atenție?” Cu astfel de întrebări în minte, copilul începe să își pună la îndoială propriile abilități și renunță la încercări. Atunci când părinții sunt în mod constant supraprotectori față de copilul lor, sau devin „orbi” în fața nevoilor reale ale celui mic, copilul își va pierde încrederea în el și în propriile abilități cognitive. Astfel, va ajunge în punctul în care, ca adult, să nu își poată controla mediul de dezvoltare.
5 moduri în care viața ta se îmbunătățește dacă îți ierți părinții toxici pentru ce ți-au făcut
Adulții ce cară în spate traumele copilăriei cred cu tărie că oamenii din jurul lor îi privesc cu judecată și dezaprobare, iar asta îi împiedică să construiască relații de încredere și bine sudate. Reacțiile obsesiv-compulsive sau fricile paranoide care sunt cauzate de traume apar adesea la cei care au avut o copilărie atipică.
A avea grijă de un om care abia descoperă viața, precum un copil 3-6 ani, înseamnă să-i încurajezi acțiunile independente și inițiativele. Cei mici au nevoie de libertatea de a explora curiozități pe care le au, iar dacă părinții nu-i permit copilului să acționeze singur, sau îl pedepsesc, acesta va dezvolta un sentiment de vinovăție care îl va urma toată viața. Și apoi, la vârsta adultă, acești „copii mari” nu se concentrează suficient pe obiectivele și determinarea lor, sau nu își stabilesc obiective realiste și nu ajung niciodată să le atingă. În plus, un sentiment constant de vinovăție poate provoca pasivitate, precum și comportament psihopat.
Copiii în perioada școlară
La vârsta școlară începem să ne formăm principalele valori care ne vor ghida de-a lungul vieții. În această perioadă părinții trebuie să aibă foarte mare încredere în capacitățile copilului și să-i arate acest lucru. Dacă undeva, cumva, apare o urmă de îndoială, copilul se va descuraja și nu va mai vrea să învețe. De asemenea, poate crea un sentiment de neintegrare și incapacitate de dezvoltare, care le distruge încrederea și capacitatea de a funcționa eficient sau de a exista în lume.
Aceștia au nevoie de învățare fără judecată, pentru a se putea dezvolta armonios în această direcție și să dezvolte ca scop principal învățarea din dorința de a cunoaște, nu pentru note; când va fi adult, va putea pune preț pe munca de calitate nu pe cea „industrială”, adică multă și degeaba.
Ai fost pălmuit în copilărie? Uite ce spune asta despre tine
Dacă nu ai avut parte de încredere, iubire, ajutor și susținere din partea părinților când ai fost mic, atunci ai grijă, s-ar putea să te afli printre cei cu traume, fără ca măcar să îți dai seama de acest lucru. Dar nu îți face griji! Orice problemă se poate rezolvă! Dă-i o mână de ajutor copilului tău interior și ajută-l să crească, așa cum ți-ar fi plăcut să te ajute cei dragi ție.
Ai grijă de copilul din tine
Pentru a face acest lucru, găsește o poză cu tine de când erai copil, sau imaginează-ți un copil care locuiește în sufletul tău și apoi încearcă să descrii ceea ce vezi. Câți ani are acel copil? Cum arată, la ce se gândește, cine este lângă el, ce se întâmplă? Apoi, ia o coală de hârtie și două creioane de culoare diferită: unul în mâna dreaptă și celălalt în cea stângă. Dacă ești dreptaci, scrie cu mâna dreaptă în numele eului tău adult și folosește mâna stângă în numele copilului tău interior. Procedează invers dacă ești stângaci.
În timpul „conversației”, tu și copilul tău interior trebuie să fiți singuri. Cine va lua primul contact? Când veți începe să comunicați? Care va fi primul lucru pe care vi-l veți spune? Răspunsul pe care îl vei primi poate fi neașteptat. Acum că ți-ai găsit copilul interior și ai început să vorbești cu el/ea, va fi timpul să stabiliți o relație între voi. Comunicați constant, întreabă-l ce îi lipsește, ce are nevoie, ce îi place și apoi oferă-i exact ceea ce are nevoie. Spune-i pe nume, arată-i iubire și compasiune pentru că ști cât de mult i-au lipsit aceste lucruri și cel mai important arată-i că poată să aibă încredere, în „tine” și în el. Fii părintele de care ai avut nevoie cândva.
Citește asta când îți este dificil să te iubești pe tine însuți
Urmareste-ne pe Google News
