Nu știu când ni se întipărește în cap ideea că trebuie să fim slabe pentru a fi considerate drăguțe, pentru a fi acceptate, pentru a fi deștepte, dar cred că totul începe încă de la o vârstă fragedă. E ca și cum nu putem fi demne dacă nu suntem sau nu devenim perfecte.
Îmi amintesc că petreceam ore întregi în fiecare dimineață pregătindu-mă pentru școală, dorindu-mi să fiu plăcută. Fiecare fir de păr a fost ars și deteriorat pentru a putea obține coafura perfectă. Îmi "tencuiam" pielea mea frumoasă cu o mască groasă de corector și fond de ten pentru a-mi ascunde toate imperfecțiunile.
Mă dădeam întotdeauna cu fard albastru și purtam blugi skinny Dorinha, pe care mama mea îi cumpăra de la second-hand atunci când eram în gimnaziu. Acum înțeleg de ce făceai asta, mamă.
Un moment pe care nu l-am uitat niciodată pentru că a fost traumatizant pentru mine a fost atunci când unul dintre profesorii mei, un bărbat de vârstă mijlocie, s-a gândit că ar fi o idee extraordinară să mă abordeze pe mine, în vârstă de 12 ani, în fața prietenilor mei, și să facă un comentariu ignorant și misogin despre fardul meu de ochi turcoaz strălucitor. S-a apropiat și m-a întrebat: "De ce porți un fard de ochi atât de strident? Chiar nu arată bine".
Încă îmi aduc aminte fața pe care o făcuse în acel moment. Încă îmi aduc aminte de cum zâmbea. Îi pot auzi vocea răgușită și râsul sarcastic. Parcă și acum pot simți tristețea de atunci, umilința pe care am trăit-o, indiferent dacă el a vrut sau nu ca eu să am aceste reacții. M-am simțit atât de inconfortabil.
Din acel moment m-am simțit intimidată de el și, în mod ciudat, am vrut să-i demonstrez ce pot. Îmi doream să fiu acceptată și apreciată de el. De ce?! De ce îmi păsa ce-mi spunea un profesor, care nu ar fi trebuit să îmi comenteze niciodată aspectul?
Îmi dau seama mai bine, acum, că îmi păsa pentru că tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fiu acceptată de bărbați. Dezgustul lui față de aspectul meu și comentariile lui față de mine nu au făcut decât să înfigă mai tare cuțitul în rană... în rana abandonului, de care nu eram conștientă atunci.
Trebuia să-i dovedesc că sunt demnă de respectul, aprobarea și admirația lui. Acesta a fost un ciclu repetitiv și toxic al meu până acum câțiva ani.
Bărbații care nu mă tratau cu respect erau genul meu. Ignoră-mă, nu mă respecta, manipulează-mă, insultă-mă și mă vei cuceri, fără vreo urmă de îndoială. Da, așa funcționa iubirea pentru mine în trecut.
Trauma abandonului m-a distrus. Îmi aduc aminte că nu mâncam. Îmi permiteam uneori, totuși, să mănânc o banană pe zi. Atâta tot. De ce? Pentru că am crezut că sunt "grasă". Eram inteligentă, atletică și amuzantă, dar singurul lucru care conta pentru mine era să fiu frumoasă și slabă. Nimic altceva nu mă interesa.
Și cum să mă intereseze, până la urmă, dacă primeam tot felul de comentarii răutăcioase și nepotrivite atunci când mâncam. "Nu aș mânca așa ceva dacă aș fi în locul tău", "Acest lucru te va ajunge din urmă pe măsură ce îmbătrânești", "Te vei îngrășa dacă mănânci atâtea porcării", "Wow, mănânci cam mult", "Ești o groapă fără fund" - sunt doar câteva exemple.
Odată, în timp ce eram în vizită la regretata mea străbunică, ea s-a plimbat prin sufragerie și le-a oferit mamei, tatălui meu vitreg și fraților mei prăjituri de casă. Însă când s-a întors spre mine a spus: "Nu ai nevoie prăjituri, pari cam grasă". Aveam probabil 17 ani și cam 50 kilograme. Nu că ar conta.
Dintotdeauna am avut o relație nesănătoasă cu mâncarea și imaginea de sine. Niciodată nu am fost "suficient de bună". Să-mi văd corpul purtându-mi copiii, trecând prin schimbări hormonale... să văd că-mi cade părul, că tot cresc în greutate, că-mi apar vergeturi și așa mai departe, m-a făcut să mă apreciez atât de mult. Să apreciez tot ceea ce corpul meu a făcut pentru mine pentru a mă menține în viață, pentru a mă menține sănătoasă.
Acest corp mi-a purtat grija când am refuzat să mănânc, când am consumat substanțe interzise, când am băut pentru a-mi alunga durerea și când am permis vizitatorilor neinvitați să îl folosească așa cum au crezut de cuviință, pentru că stima mea de sine era inexistentă. Acest corp a făcut tot ce a putut pentru a mă aduce unde mă aflu astăzi și sunt atât de recunoscătoare pentru asta! Sunt atât de recunoscătoare că pot îmbrățișa fiecare părticică a sa!
Mi-aș dori să-i pot fi aproape copilului meu interior. M-aș așeza lângă acea fetiță, nu i-aș spune nimic, aș lăsa-o doar să mă examineze și să se minuneze de cât de imperfectă sunt.
Ar fi atât de încântată să știe că vom fi amândouă fericite cu acest corp cândva.
*Articolul este o adaptare a celui de pe Lovewhatmatters.
Urmareste-ne pe Google News
