"Viața mea avea să ia o turnură cu totul neașteptată în februarie, o lună atât de tristă și rece. Cu un an înainte de asta, am avut câteva episoade de febră pentru care nu aveam nicio explicație. Îmi pierdusem părul ca și cum aș fi făcut chimioterapie și slăbeam tot mai mult de la o zi la alta. Sănătatea mea mentală se ducea la vale și nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Totuși, nu eram în stare să-mi dau seama că ceva, pur și simplu, mă omoară.
Am fost de nenumărate ori la doctori sperând că vor avea un răspuns pentru febra mea și starea generală de slăbiciune. Însă medicii îmi cereau un simplu test de sânge, apoi îmi ascultau plămânii și îmi spuneau că: "analizele de sânge arată normal, probabil că te vei alege cu o gripă".
Și apoi, într-o dimineață de vineri, în mijlocul unei ierni reci, cu zăpadă, am început să mă simt mult mai rău. Nu mai putea mișca, respira și vorbi, așa că soțul meu a decis să mă ducă la urgențe. M-a suit în mașină și am pornit către spital, însă eu nu eram în stare să înțeleg ce se întâmplă. În mintea mea era haos și atât. Surprinzător este și faptul că mă simțeam oarecum liniștită.
Nu știu exact ce s-a întâmplat în acea zi, dar îmi aduc aminte că un medic îmi asculta plămânii și îi spunea soțului meu că sună normal. Partenerul meu, nervos, i-a cerut să facă o examinare mai amănunțită pentru că, în mod clar, nu mă simțeam bine. Am încercat să răspund la unele întrebări, dar am renunțat rapid la asta pentru că nu le înțelegeam.
În cele din urmă, medicul m-a trimis să fac câteva analize și să revin cu o radiografie. La spital, mi-au făcut sute de teste. Am mers în mai multe camere și am vorbit cu medici diferiți, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă mi s-a făcut vreodată un test de depistare a bolilor cu transmitere sexuală. I-am spus că da, iar apoi m-a întrebat dacă sunt de acord să mi se mai facă un astfel de test. Eram dispusă să fac orice doar pentru a afla ce mi se întâmplă.
După aproximativ 14 ore de teste, ne-au trimis acasă. Mi-a sunat telefonul în aceeași seară, în jurul orei 23.00. A răspuns soțul meu și mi l-a adus. Era unul dintre doctorii la care am fost, care mă ruga să mă întorc imediat la spital. Nu mă simțeam în stare să mă duc înapoi chiar atunci, așa că i-am spus că voi reveni dimineața următoare. A fost ezitant la început, dar până la urmă a fost de acord și m-a anunțat că mă voi întâlni cu un alt medic atunci.
În dimineața următoare, devreme, eu și soțul meu am intrat în incinta spitalului și eram, în mod clar, așteptați. Cu toții îmi știau numele. Mi s-a oferit apă și ni s-a cerut să așteptăm să mă sune cineva. Eram foarte slăbită și abia puteam să respir. Nu a durat mult până când o asistentă a ieșit pe o ușă și mi-a zis să intru singură într-o cameră.
M-am uitat, pierdută, la soțul meu și m-am îndreptat spre încăpere. Acolo, alți medici mă așteptau și, imediat cum am intrat, au început să se holbeze la mine. Mi-au luat pulsul, mi-au verificat tensiunea arterială și mi-au cerut să intru pe o altă ușă, o anexă din interiorul camerei. Mi s-a spus să mă așez pe unul dintre scaunele de acolo și să aștept.
În scurt timp, a venit o doctoriță, care s-a așezat în fața mea și mi-a pus mai multe întrebări. În timp ce mă chinuiam să îi răspund, căci abia puteam deschidea gura, ea mă privea cu atenție și îmi atingea mâinile și genunchiul pentru a-mi oferi sprijin. Apoi, m-a luat de ambele mâini și s-a uitat adânc în ochii mei: "Ți-am făcut testul HIV și a ieșit pozitiv", mi-a spus.
În momentul acela, m-am pierdut. Nu mai auzeam nimic, mă simțeam ca și cum aș fi fost înghițită de ocean. Mi-a luat ceva până să mă adun și să îi spun că este imposibil. Dar chiar asta se întâmpla cu mine...
Mi-a explicat că ar fi trebuit să îmi facă un al doilea test, conform protocolului, pentru a-l confirma pe primul, însă nu mai aveam timp de așa ceva. Nu doar că eram infectată cu HIV în acel moment, dar eram în stadiu avansat de SIDA și trebuia să fiu internată pentru a primi tratament. Abia am putut reacționa. Ce se întâmpla?
Au urmat câteva zile confuze de atunci, dar nu-mi pot aduce aminte mare lucru. La un moment dat, medicii mi-au spus că sunt în stare critică și că nu îmi pot garanta că voi supraviețui. Mi-au zis să discut cu familia mea și, cumva, să mă pregătesc...
Prima persoană căreia i-am spus ce se întâmplă a fost tatăl meu. Apoi le-am anunțat pe surorile mele. Mamei i-am zis că am avut pneumonie. Nu știam cum va reacționa. Am primit tot sprijinul de care aveam nevoie de la ei, de la soțul meu și de la medicii și asistentele de la spital.
Cât timp am stat acolo, singurele mele sarcini au fost să mă odihnesc și să mănânc. Păream calmă, dar în mintea mea era haos, căci nu puteam accepta noua realitate pe care o trăiam. Dar am avut timp să mă gândesc și, ulterior, am pus lucrurile în perspectivă. M-am încurajat.
În mai puțin de două săptămâni, mă simțeam deja mult mai bine, mai puternică, iar medicii erau mult mai optimiști în privința mea. Într-o zi, din fericire, mi-au spus că organismul meu răspunde foarte bine la medicamente și că nu mai sunt în pericol iminent de moarte. Aveam șanse să trăiesc.
Acela a fost momentul care a schimbat totul. Atunci, mi-am promis eu mie că voi face tot ceea ce îmi stă în putință pentru a mă recupera complet. Asta însemna că îmi voi lua medicamentele zilnic pentru tot restul vieții, voi mânca și voi dormi bine, voi face sport. Și chiar așa am făcut.
Am stat în total 28 de zile în spital și, din prima zi, am respectat 100% medicația. Mi-am numit medicamentele "pastilele vieții mele" și le iau cu plăcere. Prețuiesc fiecare moment din viața mea și m-am împrietenit cu diagnosticul meu. Am început să mă informez despre HIV și SIDA și chiar am dezvoltat o pasiune pentru asta.
Totuși, țineam ascuns faptul că eram infectată cu HIV, deși nu era cazul. Nu mi-a fost niciodată rușine cu asta și am înțeles că oricine poate trece prin așa ceva. Tocmai de aceea, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în legătură cu dezinformarea și concepțiile greșite din jurul acestui subiect. Am vorbit cu familia mea și am decis să fac public faptul că sunt infectată, iar aceasta a fost, fără îndoială, cea mai bună alegere din viața mea.
Pot spune, astăzi, că diagnosticul mi-a salvat viața pentru că altfel aș fi murit de SIDA, dar mi-a adus și un mare scop în viață. Am început să militez pentru conștientizarea HIV și SIDA și pot intra în contact cu oameni din întreaga lume. Ofer sprijin altora și am șansa de a vedea cum alte persoane ies dintr-o fază întunecată a vieții lor și capătă o perspectivă optimistă asupra viitorului.
Am fost întotdeauna o persoană cu o gândire pozitivă. Știu că mereu vor apărea problemele neașteptate în viață pe care, vrem sau nu, trebuie să le confruntăm. Noi alegem cum să le gestionăm. Eu, de exemplu, mi-am transformat suferința în ceva bun. Îmi înfrunt problemele cu mineta și inima deschise.
A trăi cu HIV în zilele noastre nu este deloc greu atât timp cât îți iei medicația. Tratamentul este atât de eficient încât suprimă virusul până la un punct în care putem trăi ca și cum nu l-am avea.
Sunt recunoscătoare pentru viața mea și pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat.
Astăzi, existența mea are mult mai mult sens și sunt bucuroasă că-mi trăiesc viața."
Ce părere ai despre această poveste de viață?
Citește și: Tatăl meu a pierdut totul din cauza alcoolului, dar demența l-a făcut să uite acest episod din viața lui
Urmareste-ne pe Google News
