O întâmplare neașteptată m-a zguduit cumplit în urmă cu cinci ani, când tatăl meu a fost diagnosticat cu demență. Știam deja că are unele probleme, dar nu credeam că se va ajunge atât de departe. Când am realizat ce se întâmplă, totul s-a petrecut brusc. Eram cu tata în mașină și m-a rugat să merg până la bancomat să îi scot niște bani. Mi-a înmânat cardul în timp ce eram la volan și mi-a repetat PIN-ul, dar nu am înțeles de ce a făcut asta. Nu era nevoie să mi-l spună, fiindcă era exact același de când eram copil și nu aveam cum să-l uit.
Când i-am înmânat bancnotele, fața lui era complet pierdută și părea să nu înțeleagă ce se întâmplă. Ochii mei au fost atunci inundați de lacrimi, dar am încercat să nmă abțin. Mi-am ferit privirea de el și i-am băgat banii în portofel. Atunci am știut… Am știut că are o formă de demență.
Eram obișnuită să-mi port singură de grijă, având în vedere că am crescut știind că tata era bipolar. Când eram la facultate, el a avut o cădere psihică și din acel moment nu a mai putut lucra. S-a mutat din casa noastră și a locuit cu mama lui, iar acolo a stat mai mult în pat. Ani de zile a trăit doar între patru pereți, iar, cu timpul, o serie de probleme mai mici l-au făcut să decadă și mai tare.
Acea zi în care eram doar noi doi în mașină a fost îngrozitoare. Știam că bolile mintale au efecte cognitive și îl mai văzusem amețit sau confuz. Dar a fost pentru prima oară când l-am văzut într-o stare dusă la extrem și nu mi-a venit să cred. Eu am sperat întotdeauna că problemele lui se vor rezolva cu tratamentul adecvat, dar se pare că situația s-a înrăutățit. În adâncul sufletului meu știam adevărul, mai ales după ce am devenit jurnalist și am început să scriu despre sănătate. Cunoșteam deja foarte multe informații despre demență, dar ceva din mine s-a agățat de o fărâmă de speranță și nu voia să mai renunțe la ea. Asta până când adevărul m-a izbit direct în față. Visasem atât de mult la ziua în care mă pot mândri cu articolele scrise împreună cu tata și cu momentele în care el se va distra alături de copiii mei.
La doar câțiva ani de la episodul din mașină, sănătatea lui a devenit din ce în ce mai șubredă și nu a mai putut să-și poarte singur de grijă. Am fost nevoiți să îl internăm într-un azil de bătrâni, după ce diagnosticul primit a fost demență vasculară. Ce înseamnă asta? Este un tip de demență provocată de modificările fluxului sanguin de la nivelul creierului. În cazul tatălui meu, această boală a fost cauzată de multiple accidente vasculare cerebrale.
Nu este vorba de aceeași problemă ca în cazul actorului Bruce Willis, diagnosticat cu demența frontotemporală. În cazul acestuia, celulele nervoase din lobii frontali și temporali ai creierului se pierd, afectând personalitatea, comportamentul și limbajul. Dar la tata e diferit, căci el s-a schimbat cu totul. Nu mai este omul pe care îl știam eu și nici relația noastră nu mai este la fel.
Se pare că memoria lui pe termen lung este excelentă, fiindcă își poate aminti perfect absolut tot ce s-a petrecut în urmă cu foarte mulți ani. Îmi povestește adesea despre visele pe care le avea când eu eram doar un copil și chiar poate reproduce unele conversații pe care le-a avut cu vecinii pe care niciunul dintre noi nu i-a mai văzut de ani buni.
Pierderile lui de memorie sunt mici și de moment, dar au un impact uriaș asupra lui și asupra relațiilor sale. Uită să se spele sau să își ia medicamentele, iar asta îl face să aibă nevoie de asistență permanentă. Ani de zile m-a sunat de zeci de ori pe zi, fără să își amintească discuțiile avute cu doar câteva clipe înainte. Dar astăzi totul este diferit, căci nu mai știe nici măcar să folosească telefonul. Absența apelurilor lui este o lovitură pentru care nu eram pregătită...
Mi-am ajutat tatăl să facă față bolilor cronice de când aveam 18 ani. Există o mulțime de asemănări între tulburarea bipolară și demența sa, dar există și diferențe clare.
Atât cadrele medicale, cât și necunoscătorii par să ia mai în serios nevoile sale medicale acum. Deși atât tulburarea bipolară, cât și demența sunt foarte grave, înainte nimeni nu îl compătimea atât de tare. I se spunea doar „Ia-ți medicamentele, fă ce trebuie să faci, ridică-te!”. Acum, că are demență, toată lumea admite că nu mai poate face nimic de unul singur, deși acest lucru era evident cu mult înainte de accidentele sale cerebrale.
Eu am fost întotdeauna deschisă cu privire la discuțiile despre sănătatea mintală, dar alți membri ai familiei se simt mult mai confortabil să vorbească despre demență decât despre tulburarea bipolară. Pentru ei, pare mai ușor să explici că problemele unei persoane dragi se datorează unei afecțiuni pentru care oamenii au milă, decât uneia care este învăluită în vină și rușine.
Nu vreau ca fetele mele să aibă aceeași concepție greșită și le spun că trebuie să aibă compasiune față de bunicul lor. Ele au acum 4 și 8 ani, dar avem din ce în ce mai multe conversații despre starea tatălui meu. Fata mea cea mare începe să se comporte din ce în ce mai tare ca o adolescentă și se enervează uneori când îl aude repetând anumite idei. Dar o liniștesc de fiecare dată cu aceste cuvinte: „Trebuie să ai răbdare. Creierul lui nu mai funcționează bine”.
Și din păcate, acesta este adevărul dur pe care trebuie să îl accept. Demența este mai mult decât o simplă pierdere a memoriei: poate schimba personalitatea cuiva, dar și interacțiunea sa cu alte persoane și cu mediul înconjurător. Este foarte dureros și tot ce ne rămâne de făcut este să îi iubim necondiționat pe cei dragi care ajung să sufere de demență. Bineînțeles, trebuie să ne iubim și pe noi înșine, ca să ne dăm curaj și putere să mergem mai departe cu o astfel de suferință în suflet.
Acest articol este o adaptare a celui publicat pe Insider și redactat de jurnalista Kelly Burch din New Hampshire, SUA. Este o poveste bazată pe experiența sa de viață, pe care a vrut să o facă publică, pentru a le arăta cititorilor cât de mult se poate schimba viața unui om.
Urmareste-ne pe Google News
