Mă gândesc la noi mai mult decât ar trebui și explorez zilnic fiecare „colț” al inimii mele unde suntem încă prezenți. În lungile nopți, când lumina stelelor parcă se „contopește” cu umbrele trecutului, ies la suprafață amintiri pe care le consideram uitate. Îmi las sufletul să pătrundă în profunzimea acestor momente, devenind un căutător al propriilor emoții.
Mă trezesc întrebându-mă, și poate că nu ar trebui să mă simt vinovată pentru asta, de ce drumurile noastre s-au intersectat și s-au despărțit în felul acesta? Analizez fiecare pas pe care l-am făcut împreună, încercând să dezleg enigmele existenței noastre comune. A fost totul un joc al întâmplării sau am fost conduși pe cărări misterioase ale destinelor noastre?
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri ziua aceea în care destinele noastre s-au intersectat pentru prima dată. Nu știam la ce să mă aștept de la acea întâlnire, dar am intrat în micuța cafenea, la ora stabilită, și am simțit că acolo era locul meu. M-a învăluit un sentiment ciudat, o emoție care îmi agita sufletul. A fost dragoste la prima vedere.
De atunci, am fost doar împreună. Am explorat locuri noi, am trăit dragostea și am visat la un viitor împreună. Încet, dar sigur, am început să ne deschidem sufletele unul în fața celuilalt. Eram lipsiți de griji. Nebunia dragostei ne făcea să simțim că suntem invincibili, că putem cuceri lumea cu sălbăticie și pasiune, așa cum se întâmpla între noi doi.
Dar s-a terminat. Atât de brusc, încât nu am avut timp să reacționez. Ai plecat, ca într-o glumă, dar pentru totdeauna. Nu te-ai uitat în spate, nu te-ai gândit la noi și la planurile noastre de viitor. În momentul acela ai contat doar tu... Te întreb acum dacă am făcut totul așa cum trebuia, dacă puteam face mai mult? Ce s-a întâmplat cu toate planurile noastre, cu visurile pe care ni le-am împărtășit și cu promisiunile pe care le-am făcut? De ce, în ciuda iubirii noastre, totul s-a năruit? Am putea fi împreună dacă am fi făcut altfel? Mă întreb deseori ce ar fi fost dacă am fi fost mai curajoși în fața incertitudinii, mai deschiși în comunicare și mai înțelegători unul față de celălalt.
Și totuși, indiferent de întrebări și neliniști, știu că amintirile noastre sunt ceva cu care nu ne vom mai întâlni. Ești o parte din mine, o părticică de inimă care continuă să bată în unison cu amintirile noastre. Încerc să-mi aduc aminte fiecare detaliu, fiecare freamăt de viață, fiecare emoție pe care am împărtășit-o. Prin aceste amintiri, învăț și cresc, acceptând trecutul ca pe o școală a sufletului meu.
Îmi lipsești mai mult decât cuvintele pot exprima. Cuvintele nu pot aduce înapoi ce a fost, dar poate ele pot ajuta la înțelegerea și acceptarea că fiecare întrebare fără răspuns are propria sa înțelepciune. E greu să înțelegi de ce unele povestiri se termină, dar poate că adevărata învățătură constă în a înțelege că sfârșitul nu înseamnă întotdeauna înfrângere.
Urmareste-ne pe Google News
