Povestea actriței Leopoldina Bălănuță într-o singură propoziție: „De la autobuzul 31 la un rol minunat”. A știut să aștepte șansa vieții ei și nicio piedică nu i-a stat în cale
Minunata actriță Leopoldina Bălănuță nu mai este printre noi din 1998, dar rolurile interpretate de ea au rămas un reper în lumea teatrului și a cinematografiei românești. A avut o carieră impresionantă de patru decenii, ceea ce înseamnă că mare parte din viața ei s-a desfășurat pe scenă și în jurul ei.
Și-a găsit alesul tot între pereții teatrului și chiar dacă era implicată trup și suflet în meseria ei, nu a uitat să se bucure de micile plăceri ale vieții. Pasiunile comune au apropiat-o de omul care i-a rămas alături până în ultima clipă și care i-a înțeles întotdeauna sensibilitatea.
Leopoldina Bălănuță s-a născut pe 10 decembrie 1934, într-o noapte geroasă de iarnă: „M-am născut la 12.00 noaptea. Era începutul unei ierni cumplite și m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruța cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat.”, a mărturisit.
A mai avut o soră mai mare, pe Claudia, alături de care și-a petrecut copilăria. Pe mama lor o chema Sanda, iar pe tată Neculai Bălănuță. El era preot, așa că micuța Leopoldina știa crezul la numai trei ani, având ocazia să îl audă de foarte multe ori în biserică.
„Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai 3 ani, stând în brațele bunicii, rosteam „Crezul” în biserică. Apoi, la superbul teatru din Focșani, am trăit bucuria de a-i vedea jucând, în repetate rânduri, pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu și mulți alții.”, povestea actrița într-un interviu din iulie 1996.
Războiul i-a întunecat bucuria copilăriei
În 1942, când Poldi, așa cum o alintau apropiații, trebuia să înceapă clasa întâi, Cel de-Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare. Atunci a debutat coșmarul pentru ea și pentru familie, căci tatăl a fost chemat să se alăture Armatei Române, în calitate de confesor militar. Sanda Bălănuță a rămas singură cu două fiice și a început să se simtă responsabilă de viitorul lor, așa că a încercat să le ghideze pe un drum potrivit pentru acele vremuri. Le-a trimis pe amândouă la Școala de Fete nr. 4 din Focșani, la o distanță de 60 de km de locul în care stăteau, în Vrancea.
„Fără exagerare și fără patetism, copilăria mea pot spune că a fost un rai. Pe atunci, așa îmi închipuiam eu că trebuie să fie în Rai, tot ceea ce însemna ținutul Vrancei. (…) Când a trebuit să merg la școală, la Focșani, am suferit cumplit. Chiar și acum resimt acel dor sfâșietor după locurile natale. (...)”
Situația s-a complicat în vara lui 1944, când tatăl ei fost prins de sovietici. Atunci, timp de doi ani, nimeni nu a mai știut nimic de el. Este cumplit pentru un copil să trăiască într-o incertitudine permanentă și să nu știe dacă își va mai revedea vreodată părintele. Dar indiferent de greutăți, Poldi și sora ei Claudia și-au continuat studiile, îndrumate de mama care le voia doar binele.
Comunismul i-a schimbat cursul vieții într-un mod brusc
Războiul s-a terminat, dar a urmat o altă perioadă grea, care i-a afectat în mod egal pe toți locuitorii României. Leopoldina Bălănuță a terminat clasa a IV-a în 1948, la scut timp după instaurarea regimului comunist. Tatăl ei revenise acasă și pentru o vreme a fost protopop și preot la Capela Militară. Din păcate, în 1958 a fost luat de Securitate și condamnat la 36 de luni de muncă într-un lagăr. Motivul? Era bănuit că ar fi întreprins activități de legionarism înainte de 23 august 1944. A petrecut un an în lagărul de la Culmea, iar până pe 23 februarie 1961 a fost închis la Periprava.
Leopoldina și sora ei, Claudia, au ajuns apoi profesoare suplinitoare la Jariștea, după cum au fost repartizate de comuniști. Pasiunea ei pentru lectură a ajutat-o să se adapteze cu brio acestui prim rol pe care viața i l-a dat. A avut norocul să fie găzduită într-o casă plină de cărți, unde s-a simțit extrem de bine. Așa a putut să citească în fiecare zi, pregătindu-se temeinic pentru ceea ce urma: primii pași pe scena teatrului.
„Atunci am învățat, poate, că tot răul este spre bine. La Jariștea am fost cazată în casa unui burghez, fost primar. Când l-au alungat din comună, a lăsat în pivniță niște cufere mari din nuiele pline cu cărți. Nici nu știu cum le-am găsit, sora mea și cu mine. Important este că le-am găsit și asta a transformat acei doi ani din viață la Jariștea într-un paradis...”, a povestit artista.
A ajuns unde și-a dorit după mai multe încercări eșuate
Visul ei era să devină actriță, așa că a dat admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC). De trei ori a încercat să pășească pe acest drum și abia a treia oară a fost cu noroc. Deși a luat nota 10 de fiecare dată, nu a fost acceptată din cauza istoricului de familie. Situația cu tatăl său a ținut-o o vreme departe de scenă.
Dar ambiția i-a fost mai puternică decât regimul comunist, așa că a luptat pentru ceea ce și-a dorit și a așteptat până când norocul i-a surâs.
„Am fost trasă de urechi să merg dreaptă și nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu știu să mă îmbrac, că sunt șleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucru(l) pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înțeleasă, este puterea de a aștepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat.
Pentru mine, așteptarea e sinonimă cu speranța. Chiar și ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înțelegeți greșit. Nu e vorba de o așteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar și acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, așteptarea este un sentiment puternic și pozitiv. Așteptarea este pregătire.”, a menționat Leopoldina Bălănuță în volumul „Actorul în căutarea personajului.”
În 1953 a fost admisă la IATC, la clasa Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu, monștrii sacri ai teatrului care i-au format și pe: Florin Piersic, Cosma Brașoveanu, Ioana Bulcă, Lucia Mara, Dumitru Furdui.
Într-un interviu acordat lui Iosif Sava, Poldi a povestit cum a reușit să treacă de proba eliminatorie a comuniștilor:
„Am intrat prin negocieri. Rector era un domn Popescu, cam negricios la față, pe care l-am întrebat dacă are și el copii. M-am angajat să obțin pe tot parcursul studiilor numai note de 10. Cred că i s-a făcut milă de mine și m-a trimis la clasa doamnei Marietta Sadova, căreia i-am explicat ce se întâmplase. M-am ambiționat și toată facultatea am obținut numai note de 10. O singură dată am luat un 9, dat de marele profesor Tudor Vianu la Estetică, deși meritam 8 sau chiar 7. Domnul profesor era foarte generos cu studenții.”
A terminat cursurile de teatru în 1957, iar la spectacolul de absolvire a jucat alături de marele Florin Piersic. La doar un an distanță, a fost repartizată la teatrul din Piatra Neamț. Iată ce mărturisire a făcut despre acea etapă din viața sa:
„A fost o perioadă foarte grea, dar și… foarte frumoasă. Fiindcă teatrul încă nu era amenajat, prima jumătate a stagiunii am petrecut-o în turneu prin fosta regiune Bacău. Era și foarte obositor, dar eram tineri, eram la începutul activității noastre artistice și aveam toate calitățile unui colectiv omogen și entuziast: gusturi și afinități comune, stil de joc asemănător, optimism și încredere în talentul nostru. În asemenea condiții, și maturizarea artistică s-a produs mai repede, fiecare dintre noi datorând acelui an de activitate, „la cea mai înaltă tensiune”, câte ceva din succesele ulterioare ale carierei sale.”, a povestit la un deceniu distanță, într-un interviu acordat publicației Ceahlăul.
Debutul pe scena teatrului bucureștean a însemnat intrarea într-o nouă etapă a vieții
Anul 1959 a adus-o iar la București, unde a debutat cu piesa „Prima întâlnire”, în regia lui Ion Cojar. Apoi, s-a angajat la Studioul Actorului de Film „Constantin Nottara”, care mai târziu a căpătat denumirea „Teatrul Mic”. Pe scena de acolo a interpretat peste 50 de personaje. S-a făcut remarcată rapid și în rândul regizorilor de film, care au început să îi ofere roluri importante în producțiile lor.
Primul care a avut încredere în talentul ei a fost regizorul Gheorghe Turcu. Este adevărat, nu a jucat în multe filme, dar și-a făcut de fiecare dată meseria cu dedicare și implicare.
„Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine și decât mult și prost, mai bine puțin și bun. E drept, am jucat tot timpul același tip uman, același personaj marcat de suferință, de durere…”, mărturisea ea.
Filmul nu i-a adus niciodată aceeași satisfacție ca teatrul. Iată ce confesiune a făcut în ultima parte a vieții despre cea mai mare pasiune, care i-a devenit mod de viață:
„Teatrul este singura mea rațiune de a fi. Nu am copii, din nefericire. Părinții i-am pierdut, nu am pe nimeni decât teatrul. Teatrul este singurul lucru care mă ține și care m-a ajutat să trec peste tot ce am trecut. Nu va dispărea niciodată teatrul. Pentru că omul are nevoie de o oglindă, chiar dacă oglinda nu este flatantă întotdeauna. Omul are nevoie să se vadă pe sine, să-și vadă ghebele, să-și vadă petele. Am (are) nevoie de această oglindă să se vadă cu ăle bune și ăle rele…”
Nu și-a neglijat niciodată pasiunile
Deși era extrem de ocupată cu repetițiile și cu spectacolele, Leopoldina Bălănuță nu a uitat să se bucure și de micile plăceri ale vieții. Cititul a rămas în topul preferințelor sale, chiar dacă încerca să își facă timp pentru toate: muzică, plimbări, gătit, pescuit.
„Citesc sau ascult muzică, sau plec să fac câțiva pași prin parcuri, să stau pe o bancă, să-mi umplu sufletul de o liniște senină, ca să-l duc apoi acolo, pe scenă, să aștepte împăcat să bată încet primul gong, să se stingă lumina în sală, să se aștearnă o liniște desăvârșită, ca apoi să se audă, odată cu zgomotul desfășurării unui orizont alb, sunetele de clopoței ale unor colinde ce le-am lăsat undeva, în satul copilăriei mele, apoi alte sunete ce mie îmi aduc în amintire frânturi de prohoduri sau de nunți, sau de botezuri, fâșâitul coasei în ierburi și greieri și clopote, și bătaia inimii pământului.”
Era și bună gospodină, după cum a povestit soțul ei, actorul Mitică Popescu. Acesta și-a amintit într-un interviu cum mergeau împreună la pescuit și cum îi gătea apoi peștele:
„Poldi era și ea mare pescăriță. O pescăriță norocoasă. De mine nu se prindea nici cărășelul, în schimb, mâncam pește pe săturate. Și-acum aș mânca toată ziua, dacă ar avea cine să mi-l gătească. Îmi place să merg în piață, să mă uit, să cumpăr legume și zarzavat, și să mă desfăt cu mirosul de pește. Dar n-am habar de bucătărit. Lui Poldi nu-i plăcea să intru în laboratorul ei.”
Leopoldina Bălănuță nu iubea doar teatrul, muzica și cinematografia. A fost toată viața fascinată și de poezie, iar preferații săi au fost, potrivit publicației Adevărul, Mihai Eminescu și Nichita Stănescu.
„O dorință tainică mă îndeamnă să rostesc pe scenă poezia pe care o iubesc, dorința de a îndemna pe cei ce se află alături de mine în acele clipe fierbinți să iubească poezia așa cum o iubesc eu și să capete convingerea că poezia, ca și muzica, ne ajută și ne face să fim mai buni, mai drepți, mai înțelegători, mai demni, mai puternici, mai frumoși. (…) Până la urmă, cultura este singura formă de a supraviețui într-o lume bombardată permanent, agresată de vulgaritate, de scopuri meschine, de învârteli, de așezări pe cuib cald, înțelegeți?”, spunea ea.
Scena i-a adus și marea dragoste
Teatrul i-a oferit Leopoldinei Bălănuță o mulțime de satisfacții profesionale, dar i-a adus și cel mai mare dar în viața personală - un soț care să o iubească, să o prețuiască și, mai presus de orice, să o respecte. La începutul anilor ’70, Mitică Popescu s-a alăturat echipei de actori de la Teatrul Mic din București, unde a jucat primele roluri alături de aleasa inimii sale, Poldi. A fost de ajuns să se întâlnească de câteva ori și să își dea seama că vor să rămână împreună o viață.
„Ne făcea plăcere să ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, și stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii. Fără declarații banale, pompoase, am simțit amândoi că suntem făcuți unul pentru celălalt. Am realizat că o iubesc pe Poldi atunci când a trebuit să fie internată timp de o lună și jumătate la Fundeni, din cauza unei peritonite. O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare și stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Și acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorința și m-am bucurat de bucuria ei.”, a povestit Mitică Popescu despre iubirea lor.
Nunta lor a avut loc în 1977, iar slujba a fost oficiată chiar de tatăl ei, preotul Bălănuță. Cei doi au locuit împreună până în momentul în care moartea i-a despărțit, moarte care a decis să o răpească pe Leopoldina Bălănuță din această lume. Bărbatul a rămas în același apartament și după decesul ei, dar a mărturisit că nu a putut să mai doarmă nici măcar o noapte în patul lor.
„Casa e cum o știți, n-am schimbat absolut nimic. Doar că de când nu mai e soția mea, nu mai pot intra în dormitorul nostru. Iar verigheta nu mi-o scot din deget pe scenă, chiar dacă joc rolul unui celibatar“.
Sentimentele dintre ei au fost profunde și reciproce. Înainte să se stingă, actrița chiar i-a făcut o declarație emoționantă soțului. Aceasta își făcea griji că dragostea vieții ei va suferi după plecarea ei, fapt ce s-a și întâmplat, din păcate. După moartea ei, el a mai trăit singur încă 25 de ani.
„Te iubesc atât de mult încât aș vrea să mori înaintea mea.”, îi spunea ea lui Mitică Popescu.
Nu s-a temut de provocări
Leopoldina Bălănuță a reușit performanța de a juca patru roluri într-o singură producție. Producătorii de la TVR au vrut să pună în scenă „Carré de dame”, schița lui Gheorghe Brăescu și le voiau ca personaje principale pe Olga Tudorache, Tatiana Iekel, Rodica Tapalagă și Leopoldina Bălănuță. Celelalte actrițe nu au fost disponibile pentru filmare, așa că toate rolurile au ajuns să fie jucate de Leopoldina Bălănuță.
A fost un suflet sensibil într-un corp fragil
Leopoldina Bălănuță s-a aflat de multe ori la granița fină dintre viață și moarte, căci a fost o fire bolnăvicioasă. Nu a avut doar un suflet sensibil, ci și un corp fragil, care a fost adesea pus la pământ de diverse probleme medicale. S-a stins pe 15 octombrie 1998, la doar 64 de ani, din cauza unei ocluzii intestinale. Plecarea ei a lăsat un mare gol și o mare durere în sufletele apropiaților și ale iubitorilor de teatru.
„Iar acest sfârșit de carieră – pe care dumneavoastră l-ați numit cu amabilitate a fi al unei mari actrițe a teatrului românesc – eu îl resimt ca pe un cumplit eșec. Vă rog să-mi permiteți să nu vă spun de ce. A încerca să formulez un răspuns ar fi mult prea dureros pentru mine.”, mărturisea ea când și-a încetat activitatea profesională.
Iată mărturisirea pe care a făcut-o într-un interviu acordat pe 10 octombrie 1998, cu doar cinci zile înainte să își dea ultima suflare:
„Mă găsiți într-un moment mai dificil din viața mea. Eu am avut un an plin de cumpene. După acest an plin de suferințe, viața este absolut extraordinară, este un dar minunat primit de noi. Sănătatea este un lucru extraordinar! Să profităm de ele, de viață și de sănătate. Să ne lăsăm trupul scăldat de mare, mângâiat de ierburi, de vânturi, să profităm de această clipire. Viața este cât o clipire, atât de scurtă e! Să profităm de ea. E păcat să ne batem joc de ea. Fiecare zi e o sărbătoare. Să mulțumim Domnului că trăim, că ne-a fost dat să trăim, că ne-a fost dat să trăim pe acest pământ și să fim recunoscători pentru acest dar care este viața.”
Povestea Leopoldinei Bălănuță arată cât de imprevizibilă este viața. Credea că problemele de sănătate s-au rezolvat și că mai are timp să se bucure de tot ce o înconjura, dar soarta a avut alte planuri cu sufletul ei.
Bărbatul vieții sale, actorul Mitică Popescu a murit la 25 de ani distanță, pe 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani, după ce i-a simțit dorul în fiecare zi din acest sfert de secol.
Surse foto: Facebook, Facebook, Facebook, Facebook, Facebook
Surse articol: Libertatea, Adevarul, Viva
Urmareste-ne pe Google News
