„Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jertfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.” – este explicația oferită de Părintele Coman Constantin în „Casa Creștinului”, Ghidul Practic al Creștinului Ortodox, Editura Bizantină, București.
Practic, arderea tămâiei este un gest pe care îl pot face oamenii care vor să Îi transmită Lui Dumnezeu că au ca scop conectarea cu El și care tânjesc să Îi stea alături în Împărăția Cerurilor. Metaforic vorbind, spiritele credincioșilor se pot înălța spre Rai, așa cum fumul de tămâie se ridică spre înaltul cerului.
Potrivit sursei menționate mai sus, „tămâia binemirositoare este semn al prezenței Lui Dumnezeu, a Duhului Lui Dumnezeu, a Cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului Lui Dumnezeu Care coboară din Cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.”
Din aceste explicații oferite de înalții bisericii putem înțelege că tămâia joacă un rol foarte important în mărturisirea credinței, fiind un element cheie în legătura dintre om și Dumnezeu.
Și Cuviosul Paisie Aghioritul a oferit un argument pe măsură curioșilor care vor să înțeleagă de ce este atât de importantă substanța rășinoasă cu miros puternic, îmbietor:
„O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Îl slăvim și Îi arătăm recunoștință pentru marile Lui faceri de bine săvârșite în toată lumea. Tămâia este și ea un prinos. Și după ce o oferim Lui Dumnezeu și Sfinților tămâind icoanele, tămâiem după aceea și icoanele vii ale Lui Dumnezeu, adică pe oameni.
Să puneți inimă în toate, fie că cereți ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulțumiți. Prin lumânare spun: „Dumnezeul meu, Îți cer cu toată inima mea să-mi împlinești o cerere”. Iar prin tămâie spun: „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, cu toată inima pentru toate darurile Tale. Îți mulțumesc că-mi ierți multele mele păcate și nerecunoștința lumii și nerecunoștința mea cea multă!”.” - „Cuvinte duhovnicești”, vol.2: Trezire duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 162-163)
Interesant, nu? Acesta a asociat arderea tămâiei cu un gest de mulțumire față de Dumnezeu, care ne ascultă întotdeauna rugăciunile fierbinți. Iar acum, că tot a venit vorba de dorințele pe care Tatăl ceresc le îndeplinește, a venit și momentul să descoperi o poveste interesantă despre rolul pe care îl are tămâia în viața credincioșilor. Ea este un stâlp al credinței, fiindcă poate întări legătura cu divinitatea și poate aduce minuni în viețile credincioșilor.
Nu crezi că acest element îți poate schimba viața în bine? Te vei convinge după ce vei citi această poveste făcută cunoscută de site-ul doxologia.ro, un portal virtual în care toți creștinii își pot aprofunda cunoștințele despre Dumnezeu:
„Vreau să vă povestesc despre o mamă care făcea totul pentru copilul ei, dar acesta mergea spre mai rău. Toate încercările pe care le-a făcut să-l aducă pe calea ce duce la Dumnezeu au rămas fără roade. Fiind învățătoare, vedea, cu darul Lui Dumnezeu, câți copii străluciți și folositori în societate ieșeau din mâinile ei. Însă copilul ei, singurul, de altfel, căruia i s-a dedicat cu totul, nu vroia să se hotărască pentru un lucru, nu își găsea un scop în viață. Tovărășiile rele l-au învățat să distrugă din temelii și să ruineze morala creștină, religia, țara.
Zile, săptămâni, luni întregi lipsea de acasă, fără să trimită vreun semn de viață. Vă dați seama ce însemna pentru mamă aceste lucruri! Cine va putea spune vreodată durerile, trudele, lacrimile unor astfel de mame care nu văd nici un progres, nici o speranță în fiii lor! Și această mamă aștepta vreo schimbare din partea fiului ei. Rugăciunea ei, tămâia care ardea, candela pe care o aprindea, toate acestea erau pentru fiul ei. Când a venit timpul ca băiatul să meargă în armată, mama s-a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Poate acolo se va redescoperi pe sine”.
Băiatul, însă, a prezentat un certificat de la psihiatru și a dobândit o amânare. Mama rămăsese la obiceiul ei: candelă și tămâie, ulei și lacrimă.
Într-o zi, fiul ei s-a întors acasă deoarece luase hotărârea să meargă la armată. „Semn bun”, spuse mama în sinea ei. A trecut tot stagiul militar. Nu a venit să o vadă nici măcar o singură dată. Mama însă nu a lăsat fără ulei și fără lacrimă colțul ei de rugăciune nici măcar o seară. Era luna mai, iar fiul ei s-a întors acasă bucuros, plin de bună dispoziție, ca și cum nu ar fi lipsit nici o zi. I-a cerut niște bani pentru a merge câteva zile la mare împreună cu câțiva prieteni. I-a dat imediat. Mama a simțit atunci că se luptă cu cineva piept la piept. Nu acesta era copilul ei. Era duhul cel rău ce trebuia biruit de Duhul Lui Dumnezeu.
Au trecut 10 zile și s-au întors toți bucuroși. Au povestit noutățile lor, au mâncat, au băut cafea, iar la final fiul i-a spus mamei:
- Mamă, ți-am adus un cadou. Am zis să nu vin cu mâna goală, de data aceasta. Deschide-l să vedem dacă îți place.
- Cadou de la tine, băiatul meu, și să nu-mi placă? Mă bucur că te-ai gândit la mine.
- Deschide-l...
Mama a luat cadoul și l-a deschis. Doar ce a zărit ce era înăuntru și a înghețat. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. Era o candelă de o frumusețe rară.
- Mamă, te vedeam dimineața și seara că aprinzi candela și știam, eram sigur, că faci acest lucru pentru mine. În gândul meu te vedeam mereu în fața candelei. Nimic nu îmi scăpa din tot ceea ce făceai, din tot ceea ce sufereai. De atunci am avut această dorință arzătoare: eu să aprind candela, dumneata să pui untdelemnul și... lacrima.”
Vezi cum lucrează Dumnezeu prin oameni și prin gesturile lor? Copilul a văzut că mama sa avea un obicei zilnic pe care îl făcea de dragul lui, iar astfel a crescut și în sufletul său dorința de a se apropia de Dumnezeu.
Nicio dorință nu este prea puternică în fața divinității, căci Tatăl Ceresc le poate împlini pe toate. Important este să nu ne pierdem credința și să nu uităm că rugăciunea este esențială în relația cu El. Și, nu în ultimul rând, ar trebui să ne amintim că tămâia poate întări această legătură specială cu divinitatea.
Urmareste-ne pe Google News
