Eu știu cum e pentru că am fost diagnosticată cu depresie clinică. Atunci, prima oară mi-a venit în minte următoarea idee: „Oh, deci sunt una dintre ei acum”; ei, adică oamenii care au afecțiuni psihice pe care nu le consideram atât de grave până când nu le-am avut chiar eu. Și pot spune că înainte mă număram printre cei nepăsători sau, mai bine zis, neinformați. Nu am înțeles niciodată pe deplin ce reprezintă o astfel de tulburare psihică și cum îi poate schimba pe cei afectați. Bine, recunosc, adevărul este că nu am vrut să știu, fiindcă nu conta pentru mine.
Înainte să aflu că o am și eu, am simțit treptat mai multe sentimente intense. În unele zile îmi doream doar să stau ghemuită și să plâng în tăcere, iar în altele mă luptam cu un acces de furie nebună, fără să-mi pese pe cine îmi vărsam nervii. Stările mele încă variază și am momente în care sunt conștientă, dar uneori am episoade destul de urâte. Mi s-a întâmplat să îmi doresc să ies și să fac un accident de mașină, pentru că mi se părea o idee mai bună decât să stau să îndur durerea pe care o simțeam. Uneori, am nevoie de o evadare imediată. De obicei, suferința se extinde la nivel fizic și devine insuportabilă. Cel mai rău lucru este că nu pot face nimic în legătură cu durerea. Pot doar să o simt...
Când doctorul mi-a dat vestea, primul lucru care mi-a venit în minte a fost că trebuie să dovedesc familiei mele că sunt bolnavă. Știam că altfel nu mă vor crede. Am avut noroc, fiindcă medicul m-a întrebat dacă vreau să îi spună chiar el mamei, care mă aștepta în afara zonei de examinare. I-am spus că este mai bine așa, pentru că, dacă nu eram informată, era mult mai probabil ca mama să creadă că este o tâmpenie să am o tulburare de genul acesta doar pentru că „sunt tristă” – ceva banal în opinia ei. Nu aveam energia necesară pentru a-i explica ce însemna, ce se va întâmpla în continuare și de ce sprijin aș avea nevoie.
Iată: Un mesaj pentru cei a căror durere sufletească sfâșietoare nu îi lasă să doarmă noaptea
La fel ca mulți alții, am încercat și eu să îmi continui viața. Până la urmă, nu am murit, nu? Încă mă puteam descurca singură dacă nu aveam dureri insuportabile care se manifestau la nivel fizic. Am mers la ședințe regulate cu un psihiatru în Secția 7, adică în departamentul de psihiatrie al spitalului în care am fost internată. Am luat zilnic medicamente și mi-am continuat viața, încercând să nu mă consider o ființă inferioară care se baza pe tratament pentru a se simți întreagă la minte.
Asta nu însemna însă că voiam să îi anunț pe cei din jur că tocmai intrasem în „clubul celor cu depresie”. Departe de mine acest gând... Da, oamenii sunt mai conștienți în zilele noastre de valoarea bunăstării sănătății mintale, dar mulți încă nu prea înțeleg cum „a fi trist” poate însemna și „a fi bolnav”.
Am multe zile în care stau liniștită, deoarece lupta pe care o duc cu mine însămi este mai mult decât suficientă pentru a-mi consuma ultimul gram de energie, ultima fărâmă de putere.
Am avut și zile în care mi se spunea că trebuie doar să fiu fericită, să am gânduri pozitive și să trec peste orice problemă pe care o aveam. De parcă eu nu depuneam niciun efort... Mi-a fost greu să mă autoeduc, pentru că unele persoane din jurul meu aveau impresia că este doar o fază - ca la pubertate.
Unii nu cred că depresia mea este reală pentru că nu corespunde cu așteptările pe care le au despre această problemă. Ei cred că ar trebui să izbucnesc în lacrimi, să mă prăbușesc și să fac o criză. Se întâmplă și aceste lucruri, e adevărat. Dar, alteori, zâmbesc și chiar fac anumite glume. Iar acest comportament îi face să creadă că problema nu există, că sunt bine și că mi-am revenit. Dar ea persistă...
La un moment dat, când am crezut că m-am învățat să trăiesc așa, totul a devenit și mai rău. Ceea ce nu știam era că oamenii se așteptau să îmi revin imediat, după cel mai mic progres pe care îl făcusem. Credeau că o să revin la vechea mea versiune, cea în care zâmbetele mele nu erau false și în care nu ascundeam nimic în sinea mea. Dar pentru a nu retrăi din nou stările depresiei, era nevoie de un efort mult mai mare și de multă, multă muncă.
Mi-a luat ceva timp să înțeleg că sufăr de tulburarea aceasta. Iar în haosul care caracterizează lumea în care trăim, nu pot să nu simt că se întâmplă prea multe și că nu pot ține pasul. Anxietatea mea este de neoprit, iar episoadele mele sunt imprevizibile. Persoanele din jurul meu au învățat să mă lase în pace. Oricum, nu pot face nimic și doar ajung să devină ținta mea când vreau să îmi vărs frustrările.
Sunt momente în care am nevoie doar de cineva care să mă asculte și să înțeleagă ceea ce simt. Dar cum ai putea face asta când în fiecare zi există lucruri mai rele pentru care să plângi sau de care să te plângi? Nu am vrut să devin problema nimănui. Nimeni nu a vrut ca întreaga lume să o ia razna, așa-i? Dar, să fiu sinceră, nici eu nu mi-am dorit această depresie.
Astăzi, îmi iau puterea din ceea ce mă face fericită, din speranța pe care o primesc de la prietenii care mă întreabă constant cum mă mai simt. Mă consolează gândul că într-o zi voi reuși să ajung la cea mai bună parte a vieții alături de partenerul meu. Și faptul că pot scrie despre depresie îmi dă putere. Nu este cea mai strălucită idee să depinzi de oameni sau de lucruri pentru a continua să trăiești. Dar eu vreau să continui să trăiesc și nu de dragul celor câtorva persoane care ar putea fi triste, ci pentru mine. Duc o bătălie în fiecare zi și știu că este un război lung, dar voi reuși să ajung unde îmi doresc... Voința este cea mai bună armă împotriva depresiei, căci poate ajuta pe oricine să lupte pentru vindecare.
Acest articol este o adaptare a celui publicat pe Thought Catalog.
Citește și: Scrisoare de despărțire către starea mea de anxietate. "Nu suntem făcute să mai fim împreună"
Urmareste-ne pe Google News
