„Am uitat să te uit” de Anca Goțu Diaconu, o poveste de iubire altfel. Cartea care îți va aminti de marile romane ale clasicilor
Spune drept: de când nu ai mai citit o poveste de dragoste care să te înfioare? O istorisire romantică sau, dimpotrivă, blestemată, scrisă ca la carte, cu respect pentru fragilitatea sentimentului înfiripat între cei doi îndrăgostiți, cu autenticitate și cu răbdare? O carte de dragoste pe care să o poți asemui cu marile capodopere ale secolelor anterioare, precum „La răscruce de vânturi” sau „Jane Eyre”?
Poate că am învățat să ne mulțumim cu puțin, trăind cu imaginația hrănită de fantasy-uri populare sau thrillere domestice, poate că nu mai avem răbdare (da, iar răbdare), poate că, poate că... Sau poate că „de vină” sunt scriitorii, care nu mai încearcă. Ei bine, acești poate dispar rând pe rând când e vorba despre romanul „Am uitat să te uit” al scriitoarei Anca Goțu Diaconu, o poveste de dragoste complexă, profundă și răvășitoare, antidotul de la mult prea răspânditele InstaLove, ce par să facă legea în romanele de dragoste din literatura de astăzi.
„Strigătul unei fetițe care nu avusese timp să spună „mulțumesc” sau „îmi pare rău”
(...)„În spatele unui băiat jertfit, al cărui nume și imagine le ascundea din cauza vinei și a regretelor imposibil de îndurat”.
Așa cum bănuiești deja, „Am uitat să te uit” de Anca Goțu Diaconu este, înainte de toate, povestea unui băiat și a unei fetițe. De fapt, nu sunt toate poveștile așa, că doar în suflet rămânem, din multe puncte de vedere, copiii care am fost sau, poate, nu am apucat să fim?
Dar nu vrem să te întristăm, mai ales că romanul începe atât de idilic. Într-un sat de la poalele Brașovului, o „domnișoară de doisprezece ani”, cu păr șaten auriu, năsuc cârn și o minunăție de ochi codați, ce dau impresia că sunt „pictați cu aur de frunză”, vine să-și petreacă vacanțele alături de părinții săi, un arhitect de origine franceză și o soprană apreciată în tinerețe la nivel național, dedicată „carierei” de mamă după naștere. Ariadna e simbolul copilului viu și curios, mult prea încorsetat de regulile și bunele maniere impuse de o pereche de părinți autoritari, dar tocmai asta ne cucerește la ea, și mărturisim că abia așteptăm să avem împreună, cititor și protagonist, aventuri memorabile.
Numai că autoarea, intuind parcă faptul că vom țese speranțe deșarte, ne avertizează din primele rânduri ale cărții: „Uneori, cele mai tulburătoare povești încep în locuri în care totul pare liniștit. Ca și cum natura, în nepăsarea ei, ar păstra tăcerea unor adevăruri pe care nimeni nu are curajul să le spună”.
Firește că nu durează mult și Ariadna găsește un suflet-pereche, croit pe măsura ei. Ducu, copilul unei femei sărmane, numite Văduva, are paisprezece ani, e „înalt și viguros ca un fag falnic”, cu ten măsliniu și ochi negri și ageri, poate prea maturi pentru vârsta lui, și reprezintă un contrapunct superb la adresa Ariadnei.
Cei doi se întâlnesc într-un spațiu idilic, o potecă cu iarbă înaltă, înmuiată de rouă, unde fetița, îmbrăcată în rochia sa preferată, cu imprimeu cu cireșe, îl întâlnește pe băiatul grav și serios, care i-a fost sau poate nu i-a fost scris. Relația dintre cei doi este descrisă de autoare cu o candoare emoționantă, suprapunându-se prin nevinovăția sa cu natura în floare, închegându-se pe cărări neumblate de pădure, prin mărturisiri de copil și vise împărtășite. Ducu și Ariadna citesc împreună din Anna Karenina, merg la pescuit, dar eliberează peștele prins, pentru că e „doar un pui”, și-și fac promisiuni mari, așa cum numai cei mici știu să-și facă. Ariadna va fi o pianistă reputată într-o zi, iar Ducu îi va aduce o floare de colț, ca să-și reamintească. Fiindcă reamintirea e chiar fundația acestei cărți pline de sensibilitate.
Dar, dincolo de „universul fără reguli și fără lecții forțate” în care cei doi adolescenți cunosc, fără să-și dea seama, primii fiori ai iubirii, dincolo de râu, „de cealaltă parte a apei învolburate”, e suspendat un podeț de lemn, cu funii groase. Nu duce către nicăieri, iar legendele din sat spun că aduce ghinion să pui piciorul pe el. Podul a fost construit de un sihastru, îi spune Ducu Ariadnei, care, după ce și-a terminat opera, ca în tragediile antice, și-a curmat viața în apele primejdioase. Podului spre moarte i s-a spus „podul celui care nu se uită”, pentru că, într-adevăr, în cazul sihastrului, moartea a dus spre nemurire.
Ca cititor, simți deja fiorul anticipației, și, într-adevăr, lucrurile se precipită. Într-o scenă tensionată, tatăl Ariadnei îi surprinde pe cei doi copii și ajunge, firește, la concluzii nefaste, „murdărind” cu experiența urâtă a lumii curăția unei iubiri nevinovate. Ariadna și Ducu sunt despărțiți cu forța, iar băiatul este insultat fără milă, orgoliul de tânăr muncitor și cinstit fiindu-i aprig lezat de cuvintele dure ale lui Vincent Rolland. Fetița nu poate răbda să plece fără să-și ia rămas-bun, așa că îl regăsește pe Ducu câteva ore mai târziu. O ultimă plimbare prin pădure aduce deznodământul fatal: Ariadna atrage furia unei ursoaice, iar Ducu se sacrifică ca să-i salveze viața. Cu trupul brăzdat de răni, băiatul își trăiește chinul (și poate ultimele clipe) în singurătate; Ariadna fuge, speriată, să caute ajutor, dar tatăl său preferă să nu intervină, condamnându-l pe băiat la moarte.
Ți-e greu să și citești așa ceva? Ei bine, Ariadnei îi e și mai greu să-și amintească, așa că suferă un atac care îi produce o amnezie indusă, o încercare disperată a subconștientului său fragil, de copil, de a face față traumei. Douăzeci de ani mai târziu, fata a devenit într-adevăr o pianistă strălucită, e căsătorită cu un om de afaceri bogat și respectat, pe nume Matei Brătescu, pe care i l-au impus părinții săi, dar nu poate să se regăsească pe sine, știind că o parte din ea e pierdută încă în umbra trecutului.
Amnezia disociativă i-a adus Ariadnei atacuri de anxietate, nervozitate, indispoziție și o nefericire profundă, la granița cu depresia, un gol în suflet pe care nu îl poate umple cu nimic. După ani de terapie, în care a încercat toate metodele de a-și reaminti, a rămas cu o prietenă, Lavinia Popa, care mai întâi a încercat s-o trateze, și cu întrebări nenumărate și intruziuni sufletești multiplicate.
Așa se face că, atunci când Lavinia îi recomandă Ariadnei să se înscrie într-un studiu experimental pentru reactivarea memoriei afective, condus de noul șef al departamentului Institutului de Psihologie Aplicată, Radu Antemir, o putem învinui pe sărmana femeie că e reticentă? Până la urmă, acceptă, și ceea ce urmează e un joc de-a șoarecele și pisica, o dramă psihologică ce pătrunde în abisurile conștiinței pentru a obține răspuns la următoarea întrebare: „Ce faci când ceea ce nu îți amintești te poate distruge mai lent decât ceea ce nu poți uita”?
Așa cum anticipezi, între Ariadna și Radu se înfiripă o poveste de dragoste problematică, și, așa cum bănuiești, și pe Radu îl apasă umbra unui secret întunecat. El nu a uitat... dar a iertat?
„O sentință venită dintr-o altă lume”
Cota de mister din povestea Ariadnei și a lui Ducu nu e deloc forțată, și o apreciem pe autoare fiindcă nu a căzut în capcana de a-și înnoda firele poveștii hipnotizante într-un thriller, așa cum ne-am fi așteptat, poate. Deși toate elementele sunt acolo, „Am uitat să te uit” se relevă ca o carte mult mai profundă. Nu e nici dramă psihologică, în totalitate, deși partea de analiză psihologică e impecabil schițată, dovedind cunoștințe avansate sau o cercetare extraordinar de minuțioasă, nici roman de dragoste pe de-a-ntregul, nici thriller, nici orice alt gen în care am încerca în mod artificial s-o încadrăm. Fără categorii, te rugăm, citește această carte cu inima și mai ales cu mintea deschise!
„Perfecțiunea e un mormânt lustruit”
Ce ne-a plăcut cel mai mult, în această carte atât de sensibilă? Nu faptul că de multe ori am simțit-o ca o ședință de terapie personală, și îi mulțumim scriitoarei pentru finețea cu care a sondat în sufletul nostru, fără să ne cunoască, ci personajele matur schițate.
Anca Goțu Diaconu nu se teme să fie dură cu eroii săi. Nu doar că nu-i protejează de suferință, atitudine pe care mulți autori „miloși” o practică cu creațiile lor literare, ba chiar are grilă să îi pedepsească pentru greșeli cu un spirit al dreptății imbatabil.
Atitudinea e evidentă mai ales în intervențiile Laviniei Popa, ce preia, pentru o mare pare din roman, rolul observatorului neutru, dar până la un punct (și te lăsăm pe tine să descoperi acel punct). Uite ce bine o descrie pe Ariadna:
„Of, Ariadna!... Nimeni nu te-a cumpărat cu forța. Tu ai ales să te vinzi. Și încă ieftin”.
Prin ochii ei, o descoperim pe Ariadna ca pe ceea ce e: o femeie cu un psihic fragil, adesea imatură dincolo de anii săi, răsfățată, capricioasă și neputincioasă, dar totodată un spirit viu, briliant și o frumusețe plină de viață și de sensibilitate. De partea cealaltă, Radu Antemir e tare ca stânca, un om de o disciplină spartană și o inteligență tăioasă, dar și crud, implacabil, fixist și de multe ori în mod greșit direcționat de o viziune obtuză. Supraviețuitorul și muza, un cuplu care îți va fura inima, dacă îl lași.
Pentru că suntem noi, nu putem să nu apreciem un ultim punct: iartă-ne superficialitatea, Anca Goțu Diaconu, dar cât de fashion este această carte! Am tânjit cu ardoare la ținutele Ariadnei și... mai vrem.
Dacă te-a ispitit și pe tine această carte complexă, profundă și seducătoare, „Am uitat să te uit” de Anca Goțu Diaconu te așteaptă să o achiziționezi din mediul online.
Urmareste-ne pe Google News
