„Metropolis Partea a Treia” de Monica Ramirez. Descoperă deznodământul celui mai ambițios proiect din literatura română!
Atunci când am avut onoarea să descoperim primul volum din seria distopică „Metropolis” și am experimentat pe viu (da, am fost acolo cu personajele Monicăi Ramirez, e condiția inerentă atunci când o citești, căci nu te poți deprinde de peripețiile eroilor săi) erupția vulcanului Yellowstone, ce-a declanșat o iarnă mondială și a cauzat reacții devastatoare în lanț, precum cutremure și inundații apocaliptice, sfârșind viața așa cum o știam într-un infern al cenușii, ne-am spus „OK, hai că am rezistat și la asta, ce poate fi mai rău de-atât?”.
E drept că a venit al doilea volum și bietele și multe încercatele personaje pe care le considerăm deja membri ai familiei, refugiate în buncărele planetei și pe ambarcațiunile și submarinele răsfirate pe toate mările și oceanele planetare, au ajuns la cuțite cu xenoboții (mașinării organice, proiectate de oamenii de știință pentru a scădea temperatura din interiorul vulcanilor, minimizând astfel posibilitatea unor erupții care, ce să vezi, nu doar că au avut loc, dar la o scară devastatoare), cu inundații pe lângă care potopul biblic era o nimica toată, monștrii hibrizi, experiențe supranaturale în Triunghiul Bermudelor, teroriști și pirați, am spus că „gata, ne-am tăbăcit pielea, ce se mai poate întâmpla?!”
Acum, să nu ne crezi naive. Nicio secundă nu am anticipat cu adevărat că ultimul volum al Monicăi Ramirez va fi numai lapte și miere, conținând revederi emoționante ale personajelor noastre și scene dulci, de dragoste, însă nici nu am prefigurat amplitudinea dezastrului ce va urma, magnitudinea acțiunii care ne va lăsa fără suflare și tragismul sacrificiilor făcute pentru ca supraviețuirea să mai devină o dată regulă de la excepția extincției. Din fericire, însă, autoarea ne-a mai depășit așteptările încă o dată: Metropolis 3 e mai epic, mai cutremurător, mai măreț și mai epocal decât predecesoarele sale.
„Metropolis” de Monica Ramirez: distopia în urma căreia faci pace cu lumea
O introducere lungă, dar la ce te așteptai după o odisee de mai bine de 1000 de pagini, care rivalizează cu cea care face furori acum în cinematografe? Credem că dacă Christopher Nolan, regizorul filmului care a aparat atenția lumii la momentul scrierii acestui articolul, Odiseea lui Ulise, ar citi romanele Monicăi Ramirez, și-ar găsi deja material bogat pentru următoarele filme. Până atunci, noi te invităm să descoperi alături de noi ce ne-a mai pregătit autoarea în cel mai ambițios proiect al său de până acum!
„Însă acum nu mai erau singuri. ”
„Își aparțineau unul altuia, fiecare fiind martorul celuilalt că se afla încă în viață”. Judecă-ne, dacă vrei, dar chiar și în miezul unui cataclism global, tânjim să descoperim o poveste de dragoste. Și poate că acesta e și cel mai deosebit har al Monicăi Ramirez, acela că reușește să „își facă timp” în munca laborioasă de a distruge în mod credibil o lume ca să imagineze o poveste de iubire cu care ne-a mers direct la inimă.
Și, dintre toate magistral de bine construitele personaje ale seriei Metropolis, în care avem mai mulți favoriți, să ne înțelegem (da, despre tine vorbim, Cally Evans, așteaptă-ne, ajungem!), Riley Chalmers și Rowan Ledger au un loc aparte în inima noastră. Dacă noi le purtăm cele mai alese sentimente, autoarea nu s-a sfiit să-i catapulteze dintr-un dezastru într-altul. La începutul lui Metropolis Partea a Treia, cei doi îndrăgostiți răsuflă pe cât de liniștit o pot face la sfârșitul lumii, învăluiți într-o iluzorie pace, când un nou dezastru natural, de data asta un cutremur, distruge Baza Neptune și toată munca depusă de supraviețuitorii găzduiți la bordul său. Riley și Rowan sunt singurii rămași în viață și sunt curând revendicați de bordul distrugătorului USS Ghost, acolo unde li se atribuie imediat noi misiuni: Rowan trebuie nici mai mult, nici mai puțin decât să anihileze potențialul mortal al unui cristal straniu, un pilon emițător de energie întunecată, ce poate distruge întreaga planetă, iar Riley studiază cazul la fel de sinistru al unor oameni infectați cu biotoxine marine extrem de primejdioase, unele dintre cele mai periculoase substanțe de pe Terra, adevărate arme de distrugere în masă. Între un cristal sinistru și-o armată de zombie...hm... ce-am alege? Tare ne mai bucurăm că nu se află Monica Ramirez la cârma vieții noastre!
Într-adevăr, primele 100 de pagini ale Metropolis 3 pur și simplu ne-au zburat printre degete și le-am trăit cu sufletul la gură, dar trebuie să te avertizăm: ele nu conțin nici măcar o scânteie de speranță, darmite o rază. Suferim, pierdem și sperăm cot la cot cu personajele, facem călătorii în timp și rămânem cu toții captivi într-un trecut sigilat din care numai speranța ne mai poate smulge, darul și totodată blestemul Cutiei Pandorei. Fiindcă atât Riley, cât și Rowan supraviețuiesc misiunilor lor, dar nu te teme: vei mai auzi de cristalul misterios de pe fundul oceanului și cu siguranță vei mai auzi despre oamenii infestați care, surpriză, nu s-au molipsit din întâmplare, ci au fost modificați. De cine? Te lăsăm să descoperi singur/ă. Cert e că xenoboții de care îți vorbeam mai sus au declarat război speciei umane.
„Flota nu era începutul, ci sfârșitul”
„Poveștile vechi le încuiem bine... pentru că avem nevoie de unele noi” și „Adună destule povești și în curând nu mai ești singur, devii o armată”. Aceste citate sunt suficiente ca să îți arate că ne-a fost îndeajuns „spasmul de extincție” din primele pagini, suntem gata pentru ceva mai viu și mai vibrant. Intră în scenă Colosul SeaCity, un oraș pe ape în care omenirea s-a reunit pe 8 brațe uriașe, o societate nouă, cu propriile reguli, presă liberă, sindicate, un noian de religii și națiuni măturat de conflicte vii și noi totodată, birocrație minimă și electronică, în care engleza e cea mai răspândită limbă, deși e vorbit de doar 37% din populație, iar un software ia deciziile zilnice.
Aici vine Cally Evans să își vândă invenția sa, separatorul de alge, un proces de producție ce oferă o sursă aparent inepuizabilă de biocombustibil, și anume algele marine. E întovărășită de David Hawthorne, cu care întreține o relație complicată. Ce-i așteaptă la destinație? Poate cea mai profund umană plăsmuire a Monicăi Ramirez: într-o lume aflată pe buza extincției, omul ridică un gigant pe ape, și ne simțim dintr-odată mai liniștite. Spiritul uman nu va fi înfrânt niciodată. Ce contează că un nou pericol își ițește privirile amenințătoare din măruntaiele navelor? Să fie și distrus, SeaCity, înseamnă mai mult decât o minune inginerească! Întruchipează speranța și nu, nici modificații nu pot distruge speranța.
„Zăpada scotea un sunet atât de apropiat de tăcere, încât nu exista inimă pe care să nu o poată liniști”
Că tot vorbeam despre modificați, hai să ne reamintim de xenoboți și să facem o vizită creatoarei lor, Erica Nordlund. Pentru asta, îi invităm în scenă pe Alexei Novikov și Kay Slater, alături de aliații lor, a căror misiune este să o scoată pe cercetătoarea responsabilă pentru apocalipsă din fortăreața sa săpată sub munte. Trecerea dintr-un oraș maritim viu în neclintirea înghețată din Arhipelagul Svalbard e exact tipul de călătorie pe care vrei să o faci pe caniculă, iar Monica Ramirez e căpitanul care ne ghidează cu pricepere prin Oceanul Arctic.
Cum o scoți pe Nordlund din văgăuna ei și obții răspunsuri despre xenoboți? Cu o descindere în forță care are ceva din dramatismul debarcării în Normandia și nu e de mirare, fiindcă operațiunea a fost inspirată de Operațiunea Chariot, din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru pasionații de strategie și de bătălii pe viață și pe moarte, aceasta e, fără îndoială, cea mai palpitantă parte a cărții.
„Cum ai putea să înțelegi umanitatea, când nu ai cunoscut niciodată miracolul unei stele căzătoare”?
Cine mai bine decât o distopie poate să disece spiritul uman în toată complexitatea sa? Poate că numai atunci când ai în față sfârșitul înțelegi cu adevărat care a fost menirea începutului? Sau poate că suntem filosofici, fiindcă ultima misiune pe cont propriu a personajelor din Metropolis ne conduce în inima bazei Obyekt 825, acolo unde Vladimir, Gibson Whitehall și Keira McKenna fac o descoperire ce-ți îngheață sângele în vene: controlul bazei ascunse, unde personajele noastre sperau să afle mai multe despre xenoboți, a fost preluat de o inteligență artificială rece și implacabilă, care consideră că menținerea infrastructurii xenobotice e prioritatea absolută, iar omenirea, o variabilă instabilă, care poate sau nu să mai fie optimizată.
În discuția Keirei cu sistemul AI bate cel mai profund inima acestei cărți monumentale, în perorația pentru rasa umană care trece dincolo de distrugere, dincolo de apocalipsă, dincolo de capacitatea noastră de distrugere, și vorbește în rânduri pline de lirism despre cântec, culoare, poveste, creativitate. „Știm că murim și totuși construim lucruri care rămân (...). Iubim, urâm, visăm cu ochii deschiși, (...) ne imaginăm viitorul și suferim pentru el înainte să se întâmple”. Monica Ramirez oferă, prin acest discurs profund emoționant, exact ceea ce aveam nevoie nu doar în magnifica sa carte, ci și în tulburătoarele noastre zile: nu o salvare, o rațiune pentru salvare.
„Suntem încă aici”
Te lăsăm să descoperi singur/ă ce s-a întâmplat cu Erica Nordlund sau dacă Keira a reușit sau nu să convingă AI-ul că omenirea mai merită o șansă. Parcă nici nu mai contează însă că urmează un colaps climatic și geologic ireversibil, căci ce a fost mai important s-a întâmplat: scriitoarea nu și-a convins personajele, ne-a convins pe noi, cititorii. Iar acesta e, poate, scopul ultim al literaturii.
Obișnuiam să credem că un scriitor talentat are nevoie de har și de o muncă de documentare brici. Fără primul, lumea sa e sterilă, fără a doua, nu are substanță. Monica Ramirez le deține pe amândouă, și încă cu prinos. Nici nu ne putem închipui cât de masivă a fost numai activitatea de research, pentru că scriitoarea explică cu sens și pe înțelesul nostru concepte avansate de strategie militară, geologie, tehnică, medicină, biologie, fizică și câte și mai câte. Cum poate un singur om să știe atâtea? Nu putem decât să ne plecăm.
Dar acum credem că ceea ce face un scriitor complet e abilitatea sa să vorbească direct cu cititorul, dincolo de pagină, dincolo de ecrane. Să-l atingă sufletul, altfel spus. Iar asta, scriitoarea a reușit cu prisosință, așa că abia așteptăm să-i descoperim și celelalte opere. Găsește seria Metropolis online, dar noi te sfătuim să nu te oprești la ea! Nu știi ce pierzi dacă o faci!
Surse foto: facebook, Bing
Urmareste-ne pe Google News
