Se spune că zilele lungi și reci de iarnă sunt fundamentul potrivit pentru un roman psihologic, că doar nu degeaba thrillerul noir a fost adus la desăvârșire de nordici în îndepărtatele și înghețatele lor tărâmuri. Dacă să stai cuibărită sub o pătură pufoasă, cu o ciocolată aburindă într-o mână și un roman captivant în alta e sinonim pentru tine cu visul unei nopți de iarnă, iată-ne oferindu-ți recomandarea literară a momentului.
Ce te-ai face dacă, într-o zi, din senin și aparent inexplicabil, ai începe să auzi gânduri? Cel mai fascinant și totodată chinuitor răspuns ți-l oferim prin „Când îmi voi afla numele”, romanul Larisei Calo, care este gata să ți se lipească de degete, transformându-se din tentație în plăcere și apoi de-a dreptul în obsesie!
Tulburare psihică sau telepatie? „Când îmi voi afla numele” se joacă cu mintea ta
Dacă cea mai apropiată imagine a unui telepat este, pentru tine, cea a Profesorului X din X-Men sau a lui Edward Cullen din seria Twilight, ai ajuns exact unde trebuie. Larisa Calo scutură abilitatea de cota de mit, dar și de accepțiunea de „superputere” și ne oferă una dintre cele mai realiste viziuni asupra telepatiei. Duse sunt virtuțile de salvare a omenirii, dar și aura de erou tragic, și ceea ce ne rămâne este miezul unui roman psihologic care îți va da de gândit.
De la primele pagini îți dai seama că romanul de față nu e nici pe departe ceea ce se vrea a fi. Conceput sub forma unei introspecții crude, dar în care adevărata personalitate a protagonistului ni se relevă cu precădere prin inserțiile dintre paranteze, „Când îmi voi afla numele” pare inițial a fi drama simplă a unui lingvist pasionat, ce ocupă un post oarecare de traducător și traversează o perioadă cu probleme sentimentale.
Proaspăt despărțit de cea pe care o consideră iubirea vieții sale, protagonistul nostru, căruia, prin iscusința scriitoarei, nu îi cunoaștem numele, dar nici nu ne dăm seama de omisiunea noastră, începe să experimenteze senzații stranii atunci când e în apropiere de oameni, fiind inundat de gânduri, emoții, temeri sau păreri pe care nu le recunoaște ale sale. Ceea ce pune însă pe seama abuzului de alcool sau a suferinței provocate de faptul că Adela l-a părăsit va deveni, așa cum cititorul anticipă deja, un adevărat fenomen supranatural.
După ce ne tentează cu o incursiune în parapsihic, momindu-ne cu ițe colorate pe care ardem de nerăbdare să le urmărim precum o pisică fugind după urma efemeră a unui fascicul de laser, Larisa Calo se reîntoarce cu atâta naturalețe la normalitate, surprinzându-și protagonistul în relația cu o colegă de muncă mai tânără, strălucitoarea și sociabila Iulia. Jinduind în același timp la fosta parteneră, Adela, pe care nu ezită să o prezinte ca pe o femeie stearpă emoțional, dar după a cărei căldură tânjește încă, protagonistul începe să predea și pare să își refacă viața marcată numai de dezamăgiri. Un fals cocon de siguranță, după cum constatăm, pe măsură ce personajul anonim „preia” tot mai multe gânduri de la cei din jur, pierzându-și, fărâmă cu fărâmă, conștiința, identitatea, viața.
Într-un ritm din ce în ce mai accelerat, ca într-o tragedie antică la care nu poți decât să asiști neputincios, spectator implicat și detașat totodată al căderii personajului, suntem martori ai sfârșitului relației cu Iulia, tulburării crescânde și, în cele din urmă, imploziei: rătăcind pe străzi, eroul lovit de propriul dar se prăbușește la pământ și este internat apoi la psihiatrie. Fără memorie, fără amintiri, dar conștient de o prezență întunecată ce mocnește adânc în el, protagonistul nostru capătă o identitate de împrumut, Caragiale, după strada pe care fusese găsit în timp ce, paradoxal, se îndepărtează și se apropie tot mai mult de adevăratul său nume.
Trebuia să poarte un nume…
Parafrazând titlul celebrei poezii a lui Marin Sorescu, romanul pe care ți-l propunem azi e o veritabilă cursă…spre descoperirea propriei identități. Mustind de o analiză psihologică atât de fină, Larisa Calo ne îndeamnă, parcă, să ne întrebăm singure: oare noi ne (mai) știm numele? Adevăratul nume, nu cel de împrumut, nu cel de pe strada pe care am crezut că ne-am descoperit, sau pe care alții ne-au întâlnit?
Sursa foto: Facebook Larisa Calo
Folosind pretextul telepatiei, „Când îmi voi afla numele” reprezintă o incursiune fascinantă în psihicul omenesc. Așa cum protagonistul preia, fără vrerea sa, gândurile celor din jur, autoarea îți va acapara voința, făcându-te prizonieră a scriiturii sale. Mult mai antrenantă și mai trepidantă, a doua parte a romanului găzduiește, prin prezența secției de psihiatrie și a bolnavilor internați aici, una dintre cele mai senzaționale călătorii în lumea de necuprins, uneori întunecată, pe alocuri punctată de sclipiri de geniu sau de praf de magie, a psihicului uman. Te avertizăm că ți se va face un chef nebun să cunoști personal toți pacienții internați, de la Viorel luptându-se cu demonii interiori întrupați de Jupânul, la Parkinson cel ce tremura necontenit și, firește, la Sever, unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura contemporană.
De fapt, salonul 10 din Spitalul de Psihiatrie e mai animat, mai real și mai autentic decât toate experiențele anterioare ale protagonistului. Utilizând acum mai pregnant dialogul decât narațiunea, autoarea reușește să contureze scene care rivalizează cu cele din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, iar timpul zboară, și tu nici că vrei să mai lași cartea din mână. Și, în momentul în care Caragiale se vede obligat de circumstanțe să se împace și să se folosească de puterile sale, nu să se mai ascundă, intuiești că ceea ce se va întâmpla își va pune amprenta asupra ta.
Dincolo de fina analiză psihologică și de scufundarea, cu bune intenții, în abisul psihicului uman, „Când îmi voi afla numele” reprezintă și o odă adusă limbajului. Nu degeaba e protagonistul îndrăgostit de cuvinte și fascinat de jocurile lingvistice: romanul curge atât de domol, de cursiv, precum o metaforă abil construită care crește și se umflă, se transfigurează și se permută, amenințând să te absoarbă cu totul.
„Când îmi voi afla numele” de Larisa Calo jonglează cu o întrebare aparent simplă: tu ce ai face dacă ai putea auzi gândurile? Iar răspunsul pe care ți-l oferă este, din unele puncte de vedere, schimbător de existențe. Încurajându-ne să ne punem sub lupă propria existență, romanul captivează, năucește și oferă, pe muchie de cuțit, toate răspunsurile la întrebările pe care le-a clădit. Iar Diva, așa cum anticipai, recomandă!
Dacă ai și tu poftă de o lectură perfectă pentru o zi de iarnă, „Când îmi voi afla numele” de Larisa Calo este disponibil pe site-ul Editurii Up. Nu ne mai rămâne decât să îți dorim „poftă mare” la citit și la deslușit mistere.
Urmareste-ne pe Google News
