Nu, nu voi participa la nunta fiice mele și da, mă doare îngrozitor. Dar ce aș putea face? Nu îi susțin decizia și nu vreau să trec peste propriile mele convingeri pentru ea.
Fiica mea are 28 de ani și urmează să se căsătorească cu o altă femeie care are tot 28 de ani. Încă de când ne-a informat despre relația lor, eu și soțul meu am încercat să facem tot posibilul pentru a ne implica sănătos în viața ei, chiar dacă, în sinea noastră, nu susținem o astfel de legătură.
Am încercat amândoi, pe cât de mult posibil, să rămânem cu mintea deschisă. Ne-am rugat, am cercetat, am vorbit cu fiica noastră despre asta, i-am pus numeroase întrebări și, într-un final, am primit-o în casa noastră pe cea care urmează să îi devină soție. Sincer, am făcut chiar mai mult decât am fi crezut că vom face vreodată. Ba chiar, am participat și la terapie online cu un consilier LGBT, ședințe plătite de fiica noastră. Am încercat să fim prezenți în viața ei. Am încercat să îi arătăm iubire, respect, susținere. Am încercat să ne menținem relația părinte-copil. Am încercat chiar tot.
Procesul pe care îl parcurg alături de soțul meu este extrem de complicat. Da, am evoluat foarte mult în gândire, însă ne confruntăm deseori și cu „blocuri de rezistență”, după cum spune terapeuta noastră. Mai exact, anumite convingeri personale ne împiedică să ne susținem fiica chiar în modul în care și-ar dori ea să facem asta. Dar încercăm, chiar încercăm.
Ce apreciez foarte mult la această consilieră este faptul că ține cont de situația mea și a soțului meu și este dispusă să vorbească în locul nostru atunci când este cazul. De exemplu, în urmă cu câțiva ani, fiica noastră ne-a rugat să participăm cu ea la o paradă gay. Chiar dacă o susțineam și atunci, nici eu și nici soțul meu nu am fost încântați de idee. Terapeuta ne-a încurajat și a încercat să îi explice fiice noastre că este mult prea devreme să ne ceară asta.
Lucrurile au mers destul de bine în general și, în afară de parada gay, chiar nu am spus “nu” la nimic... până acum. Soțul meu mi-a spus foarte ferm că nu are de gând să participe la nuntă. Eu, sincer, nu îmi doream să particip, însă eram dispusă să o fac pentru fiica noastră. Între timp m-am răzgândit. Rămân acasă cu soțul meu.
Fiica mea, bineînțeles, este foarte dezamăgită de decizia noastră. La ultima ședință de terapie pe care am avut-o împreună, chiar acum o săptămână, ne-a spus foarte clar că trebuie să participăm la nuntă, altfel tot progresul pe care l-am făcut împreună se va anula. Mai mult, ne-a mai zis că nu va vrea să mai facem parte din viața ei dacă refuzăm să venim.
Din nou, terapeuta a vorbit în locul nostru și a încercat să îi explice fiicei noastre că orice om are anumite limite sau granițe pe care nu și le poate încălca. De asemenea, i-a mai spus că, în loc să ne ofere un ultimatum, ar trebui să ia în considerare imaginea de ansamblu și să nu catalogheze acest impediment ca un factor decisiv.
Mai apoi, după ce am terminat ședința, consiliera a vorbit în privat cu mine. Mi-a povestit că părinții ei nu au participat la nunta sa și că, în cele din urmă, au reluat legătura după 30 de ani. Din păcate, ei pierduseră 30 de ani împreună... 30 de ani cu amintiri. Cu toate acestea, a vorbit recent cu ei și-a întrebat dacă și-ar fi dorit să fi făcut o altă alegere în trecut. Ei bine, ce să vezi? Părinții ei i-ai explicat că oricât de mult regretă că nu i-au fost aproape timp de 30 de ani, nu ar schimba nimic în legătură cu hotărârea lor de atunci. Orice ar fi, acelea sunt convingerile lor și nu pot trece peste ele. Nu ar fi putut participa la aceea nuntă pentru că nu erau de acord cu ea.
Femeia a încheiat spunându-mi că nu îmi va zice ea dacă să merg sau nu, dar că ar trebui să iau în considerare toate argumentele pro și contra.
Tu ce crezi?
Citește și: Un băiețel le cere părinților să adopte o fetiță abandonată, mama realizează că este fiica ei biologică
Sursă articol: Reddit
Urmareste-ne pe Google News
