„Mă simt femeie în corp de bărbat. Sunt Irina, deşi m-au botezat Andrei. Părinţii îmi vor moartea". Durerea greu de înțeles a unei femei care visează să trăiască liberă
Viața Irinei a fost, încă din copilărie, o luptă continuă cu propriul corp, cu societatea și chiar cu familia care ar fi trebuit să îi fie sprijin. Deși s-a născut băiat și a fost botezată Andrei, femeia spune că a simțit încă de la patru-cinci ani că sufletul ei nu corespunde corpului în care trăia.
Astăzi, la peste 40 de ani, Irina încearcă să lupte pentru dreptul de a trăi așa cum simte. Vorbește deschis despre durerea de a fi respinsă de cei apropiați, despre momentele în care s-a simțit „o cioară albă”, despre batjocura venită din partea societății și despre drumul extrem de greu pe care îl parcurge pentru a-și schimba identitatea în acte.
Povestea ei este una extrem de dureroasă și vorbește despre ani întregi de izolare, discriminare, jigniri și neînțelegere. Irina spune că încă din copilărie simțea că este diferită, însă nimeni nu îi înțelegea trăirile. La școală era marginalizată, în familie era comparată cu alți copii și criticată constant, iar atunci când a încercat să le explice părinților că se simte fată, a fost ironizată și umilită.
De-a lungul anilor, femeia a încercat să își găsească locul într-o societate care, spune ea, o privește cu teamă, prejudecăți sau dispreț. Cu toate acestea, Irina nu a renunțat niciodată la dorința de a trăi liberă și de a fi acceptată așa cum se simte cu adevărat.
„Am simțit de la patru ani că sunt fată”
Încă din primii ani de viață, Irina spune că simțea că ceva nu corespunde între ceea ce era în interiorul ei și felul în care o vedeau ceilalți. Deși era tratată ca un băiat, femeia mărturisește că nu s-a identificat niciodată cu acest rol.
„Eu am sesizat cam pe la vârsta de patru, cinci anișori că corpul meu nu corespunde la ceea cine sunt eu, că ca fată. Și chestia asta mă ducea la niște probleme interioare, la o nemulțumire de ce eu nu-s fată, de ce nu pot să port fustiță, de ce nu pot să mă comport ca fetele. Adică să duc o viață de fată.”
„Nu mi plăcea cum mi se adresa lumea în sensul masculin. Mama mă îmbrăca în haine de băiat și încerca să mă ducă pe drumul unui băiat, dar eu simțeam că sunt fată. Nu știam atunci ce înseamnă asta și nici nu aveam cum să explic ce trăiam în interiorul meu.”
„La școală eram o cioară albă”
Anii copilăriei și adolescenței au fost marcați de singurătate și marginalizare. Irina spune că nu reușea să se integreze nici printre băieți, nici printre fete și că era privită mereu ca „diferită”.
„La grădiniță și la școală eram izolată și de fete și de băieți. Încercam să mă apropii de fete, dar nici ele nu mă primeau. Mă deosebeam prin felul meu de a gândi și de a mă comporta. Eram mai timidă, mai retrasă și nu mă simțeam ca ceilalți copii.”
„La școală eram ca o cioară albă. Toți râdeau de mine pentru că nu gândeam ca ei și nu mă comportam ca băieții. La vârsta la care ceilalți începeau să fumeze, să consume alcool și să vorbească despre fete, eu nu eram deloc interesată de lucrurile astea. Pur și simplu nu mă regăseam în lumea lor.”
„Părinții mei spuneau că locul meu e în cimitir”
Cea mai mare durere a Irinei a venit însă din partea propriei familii. Femeia spune că a încercat să le vorbească părinților despre ceea ce simțea, însă reacțiile lor au fost extrem de dure.
„Eu am încercat pe la vârsta de nouă-zece ani să îi spun mamei că mă simt fată. Ea a râs și mi-a spus că oamenii ca mine sunt bolnavi de cap și trebuie duși la psihiatrie. Din momentul acela am înțeles că nu voi fi niciodată acceptată.”
„Părinții mei spuneau de multe ori că locul meu este în cimitir la Doina. Mama și tata îmi spuneau că sunt o rușine și că ar fi mai bine să mă sinucid. Pentru mine era foarte dureros să aud asemenea lucruri chiar de la oamenii care trebuiau să mă iubească.”
„Mă îmbrăcam în hainele mamei și mă simțeam împlinită”
Irina povestește că încă din copilărie încerca, pe ascuns, să se exprime așa cum simțea. Momentele în care rămânea singură acasă erau singurele în care simțea că poate fi ea însăși.
„Când eram singură acasă, mă îmbrăcam în hainele mamei. Îmi puneam ciorapi, fustițe și încercam să imit felul în care arătau femeile. Nu știam exact de ce fac asta, dar pentru mine era un sentiment de libertate și împlinire.”
„Când eram îmbrăcată în haine de femeie simțeam că sunt eu însămi. Simțeam că pot să mă comport așa cum mă simțeam în interiorul meu. Era singurul moment în care aveam impresia că trăiesc cu adevărat și că nu trebuie să mă prefac.”
„Am fost umilită inclusiv de medici”
Odată cu trecerea anilor, Irina a încercat să înțeleagă mai bine ceea ce trăiește și să caute ajutor specializat. Însă spune că inclusiv în sistemul medical s-a lovit de prejudecăți și umilințe.
„Prima dată am mers la psihiatru pe la 36-37 de ani. Voiam să înțeleg cine sunt și ce trebuie să fac. Medicul mi-a spus să încerc să mă îmbrac acasă ca o fată și să văd dacă pot trăi o viață dublă sau dacă simt nevoia să trăiesc permanent ca femeie.”
„Și medicii mă luau în derâdere. La spital râdeau de mine pentru că aveam buzele date cu ruj și unghiile făcute. Unii spuneau că sunt bolnavă de cap. A fost foarte greu să merg mai departe într-o lume în care aproape nimeni nu încerca să mă înțeleagă.”
„Eu sunt Irina și vreau să fiu văzută ca femeie”
După mulți ani de suferință și confuzie, Irina spune că a ajuns să își accepte identitatea și să lupte pentru dreptul de a fi recunoscută oficial ca femeie.
„Eu sunt Irina și vreau ca lumea să mă vadă ca femeie. Nu vreau să mă mai prezint în acte drept Andrei și să fiu obligată să explic cine sunt la fiecare instituție sau la fiecare control. Vreau doar să trăiesc liniștită.”
„Curtea de Apel mi-a dat câștig de cauză și urmează să îmi schimb numele și sexul în acte. Pentru mine este o mare victorie. După atâția ani în care am fost respinsă și umilită, simt că în sfârșit statul începe să mă vadă așa cum sunt eu cu adevărat.”
„Oamenii trebuie doar să mă lase să trăiesc”
Irina spune că cel mai mult o doare lipsa de empatie a oamenilor și faptul că este judecată fără să fie cunoscută cu adevărat. Femeia își dorește doar liniște și acceptare.
„Oamenii mă întreabă dacă sunt băiat sau femeie și de multe ori mă insultă pe stradă. Eu le spun mereu: dați-mi pace să trăiesc. Eu nu vă fac rău și nu vă deranjez cu nimic. Vreau doar să trăiesc așa cum simt.”
„Eu întotdeauna am spus că oamenii confundă identitatea de gen cu orientarea sexuală. Sunt două lucruri complet diferite. Eu nu vreau decât să fiu acceptată ca femeie și să pot trăi fără frică și fără umilințe.”
Povestea Irinei este una despre suferință, singurătate și lupta continuă pentru acceptare. În spatele aparențelor și al controverselor, femeia spune că își dorește doar dreptul de a trăi în pace și de a fi privită ca un om normal. După zeci de ani în care s-a simțit respinsă inclusiv de propria familie, Irina speră că într-o zi nu va mai fi nevoită să se justifice pentru ceea ce este.
Surse foto: youtube.com
Surse articol: youtube.com
Tags: Stiri Romania
Urmareste-ne pe Google News
