"Acasă este acolo unde este inima, Ruthie", obișnuia să-i spună mama ei, atunci când Ruth era doar o copilă.
Însă Ruth, care acum avea 56 de ani, nu știe unde s-ar putea afla, cu adevărat, inima ei. De câțiva ani se simțea singură și confuză. Era clar că lipsea ceva... sau cineva din viața ei.
Femeia s-a uitat cu ochii mari în fiecare colțișor al casei sale pe jumătate goală. Fiecare loc în parte avea impregnat în el amintiri de-o viață, dar, totuși, ceva lipsea. Această locuință fusese întreaga lume a lui Ruth în ultimii 31 de ani. Tot aici își începuse viața alături de Charles, soțul ei. Tot aici își crescuse cei doi băieți adorabili, Harry și Mitchell. Dar acum casa lor era pustie...
Curtea din spate, cândva bogată în fructe de pădure, nu a mai fost îngrijită deja de câțiva ani. Chiar și așa, asta nu o oprea pe femeie să viseze cu ochii deschiși la ultimul moment în care a luat masa acolo cu toată familia sa. Râsetele din jurul acelei terase vechi și ruginite încă mai răsunau în inima ei și sufletul ei. Dar, cumva, ecourile acelor vremuri se îndepărtau treptat. Devenea tot mai liniște...
Ruth, acum bunicuță, și-a pierdut soțul în urmă cu șapte ani. El a murit răpus de cancer și a lăsat în urma sa doar amintirea bărbatului zvelt de altădată. Fiii ei, de asemenea, se mutaseră la casele lor și își întemeiaseră fiecare familia sa. Din când în când, femeia îi mai ajuta cu ceea ce putea, dar știa clar că trebuia să facă și altceva cu viața sa. Îi trebuia un nou scop.
Tocmai de aceea a fost de acord cu sugestia lui Harry de a se muta într-un azil de bătrâni. Maplewood Senior Living părea extrem de luxos și avea camere spațioase, aerisite și frumoase. Un loc perfect în care să-ți petreci bătrânețea, clar, însă Ruth încă mai avea multe de făcut până să ajungă acolo. Doar că nu era conștientă de asta. Din fericire, avea să afle în curând.
"Mâine! Mâine este un nou început luminos", și-a zis ea, încrezătoare, iar apoi a continuat să-și împacheteze lucrurile. Deși, în mare parte, totul era pregătit și sortat, aceasta a păstrat o ultimă cutie chiar pentru final. O lăsase pe tejgheaua din bucătărie.
Ruth s-a uitat, cu ochii mari, la cutia veche de zeci de ani, iar apoi a hotărât să o despacheteze. Își amintea, cu exactitate, tot ce se afla în ea și fiecare obiect de acolo îi purta o memorie foarte dragă. Era vorba despre cutia cu medalii pe care le câștigase pentru că alergase pe pistă, dar și în urma concursurilor de dezbatere din perioada în care era elevă. În cutie, o așteptau cuminți exact 67 de medalii. Toate strălucitoare, toate imaculate.
În plus de asta, tot în acea cutie ținea și casetele vechi, cele mai de preț bunuri ale sale. Cu ajutorul lor, aceasta reușise să depășească o perioadă neagră din viața sa. În adolescență a fost hărțuită, s-a luptat din greu pentru a se integra și a fost nevoită să renunțe la mulți prieteni. Și tot acele casete deveniseră și coloană sonoră pentru povestea de iubire dintre ea și prima sa dragoste din liceu, William, sau Billy, cum îi spunea ea.
Ruth și William s-au întâlnit pe pista de atletism de la Yellow Springs High School, pe când ea era în clasa a 11-a. Toată lumea vorbea despre acest "băiat nou cu ochi căprui și adidași scumpi" care se transferase de la o școală din California, însă doar ea a reușit să-i cucerească, cu adevărat, inima.
S-a îndrăgostit de el atunci când l-a văzut alergând pe pistă. Era foarte rapid, părul său era perfect aranjat, iar adidașii săi portocalii și verzi neon aveau un farmec aparte. Ruth era, pur și simplu, cucerită de apariția sa și, în același timp, intimidată. De ce? Ei bine, ea fusese campioana neînvinsă la alergare în ultimii doi ani, iar William i-ar fi putut fura titlul, dar și bursa la care ea visa de atât de mult timp.
Totuși, Billy nu era nici pe departe așa cum își imagina ea. El era un băiat introvertit, timid și cu bun simț, care îi împărtășea multe dintre valorile personale. Nu se simțea amenințat de ea, ci dimpotrivă, o admira. Chiar a întrebat-o dacă se poate antrena cu ea, iar de atunci a început totul...
Cei doi s-au împrieteni, iar în doar câteva săptămâni au devenit de nedespărțit. Apoi, nu a mai trecut mult timp până să își dea seama că sunt îndrăgostiți nebunește unul de celălalt.
Și uite așa, în timp ce cotrobăia prin cutia cu amintiri, Ruth parcă începuse să simtă aerul de pe terenul școlii, pista sub pantofii ei. Și îl putea simți pe William alergând chiar lângă ea. Din păcate, povestea lor de iubire nu a durat prea mult, căci el a primit o bursă la un colegiu prestigios din California chiar spre sfârșitul liceului. Ea, în schimb, a ajuns la Connecticut.
Cei doi știau că nu puteau să-și ceară unul altuia să renunțe la colegiul la care visau de atât de mult timp. Și, deși ar fi putut încerca să își mențină relația în continuare, dar la distanță, aceștia au hotărât să rămână simpli prieteni. Era dureros, dar, în același timp, era cea mai bună opțiune pentru ca acești tineri să-și poată continua viețile.
Cei doi și-au luat adio în urmă cu zeci de ani, chiar în seara balului de absolvire. Aceea a fost ultima lor îmbrățișare, căci nu s-au mai întâlnit de atunci. Chiar și așa, Ruth a păstrat unul dintre cadourile oferite de iubitul ei de atunci, faimoasa ei jachetă de piele, și a pus-o tot în acea cutie cu amintiri. A purtat-o în fiecare zi din liceu, dar și în seara balului de absolvire, atunci când William a condus-o acasă. Amintindu-și de acel moment, Ruth a scos geaca din cutie și s-a uitat lung la ea.
"Ar trebui să o probez?", și-a zis ea.
Știa că nu i se va potrivi și că ar trebui să o arunce, dar voia să simtă pentru ultima oară aroma momentelor dulci de altădată.
Cu puțin efort, a reușit să intre, oarecum, în frumoasa piesă de epocă. Femeia s-a dus în fața oglinzii și a început să-și analizeze jacheta. Parcă își aducea aminte de fiecare moment în parte pe care l-a petrecut îmbrăcată cu ea. Și-l imagina deja pe William cum își înfășura adesea brațul în jurul ei și își punea mâna în buzunarul drept al jachetei în timp ce se plimbau.
Instinctiv, și-a strecurat și ea mâna în buzunar. Și, spre surprinderea ei, a simțit ceva acolo. Surpriză... S-a dovedit a fi un plic cu numele ei trecut pe el. A recunoscut scrisul de mână. Era al lui William!
"Draga mea Ruthie,
Știu că am promis să ne despărțim cu zâmbetul pe buze. Știu că nu avem idee ce ne rezervă viitorul. Dar la felul în care ne-am îmbrățișat în seara asta, inima mea refuză să creadă că acesta este un adio pentru totdeauna. Nu pare a fi un sfârșit. Poate că nu trebuie să fie.
Așa că te rog, draga mea, scrie-mi. Și eu îți voi răspunde. Nu te las să pleci încă. Uite adresa mea: 443, Antelope St, Sacramento, CA - 5843.
Te iubesc. Vei fi mereu vântul de sub aripile mele, Ruthie a mea!
Doar al tău, Billy"
Fără să-și dea seama, Ruth a început să lăcrimeze... Iar apoi, în timp ce împăturea scrisoarea, s-a simțit oarecum pierdută. Nu se putea abține să nu-și imagineze cum ar fi fost viața ei dacă ea și William nu s-ar fi despărțit. Dar toate aceste vise și speranțe erau inutile.
În realitate, Ruth a întâlnit un tânăr drăguț care a iubit-o nespus de mult și a întemeiat o familie cu el. Și nu ar fi schimbat nimic din toate acestea pentru ceea ce ar fi avea alături de William, căci viața ei chiar a fost perfectă până la un moment dat.
"Care ar putea fi scopul pentru care am descoperit acest bilet acum, după toți acești ani?", și-a zis ea, iar apoi a continuat să caute, de una singură, răspunsul la întrebare.
Nu se putea gândi decât la cum William ar fi așteptat să primească vești de la ea atât de mulți ani.
"Cine știe cât timp a așteptat răspunsul meu? Și cât de distrus ar fi fost, crezând că nu mai vreau să fiu cu el?", și-a mai spus.
În acel moment, femeia și-a dat seama că trebuie să încerce să dea de el. Trebuia să-i spună adevărul. William trebuia să știe că ea îl iubea și că tânjea după dragostea lui. Ce mai conta că trecuseră atât de mulți ani...
Și uite așa, Ruth a început să-l caute pe William pe internet. Putea să ceară și ajutorul lui Harry sau al lui Mitchell, dar apoi și-a dat seama de ceea ce trebuia să facă pentru a-l găsi. Așa că, a doua zi s-a urcat în avion și a pornit spre Sacramento. Nu luase prea multe cu ea: doar câteva haine, articole de toaletă și scrisoarea aceea.
În timp ce taxiul o conducea la adresă, Ruth a încercat să-și imagineze cum trebuie să fi decurs viața lui William acolo. Iar când taxiul a lăsat-o, în sfârșit, în fața străzii Antelope 443, femeia a încremenit pentru o secundă. Își adusese aminte de zâmbetul fermecător al fostului ei iubit... cum era să-i reziste.
Imediat după, aceasta a sunat la sonerie, iar în doar câteva secunde o bătrânică i-a răspuns.
"Da?", a întrebat bătrâna.
Ruth nu se aștepta să vadă o femeie în pragul ușii, dar s-a adunat imediat și a spus: "Îmi pare rău că vă deranjez! Aici locuiește domnul William R. McCulkin?"
Bătrâna s-a apropiat de femeie și a strâmbat din ochi pentru a se uita mai bine la Ruth. A stat acolo, privind-o fix, timp câteva secunde, în timp ce femeia era de-a dreptul stânjenită. Și, deodată, ridurile de pe fața ei s-au transformat într-un zâmbet mare și sincer.
"Ruthie?", a întrebat ea, fericită.
Ruth era și mai confuză.
"Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Mă recunoști sau vrei să-mi iau costumul de majoretă de la școală?", a mai spus bătrânica.
"Doris! Doamne, tu ești!", a exclamat Ruth, imediat după ce și-a dat seama cu cine vorbește.
După o îmbrățișare cordială, cele două prietene din tinerețe s-au așezat la o ceașcă de cafea. Doris a început să-i vorbească lui Ruth despre viața lui William după ce a primit bursa.
"Da, te-a iubit. Anii lui de la Princeton au fost destul de singuratici. Apoi și-a găsit un loc de muncă și m-a ajutat să mă angajez în aceeași companie. Îl știi, la fel de fermecător și amabil ca întotdeauna.
Dar cariera lui a luat repede avânt. Și-a cunoscut soția, pe Patricia, care era asistent juridic chiar aici, în Sacramento. Au avut doi copii, și-au cumpărat două case și au dus o viață foarte confortabilă.
Acum, copiii sunt așezați la casele lor, dar, din păcate, Patricia a murit acum opt ani. A avut un accident tragic. William a fost devastat și s-a retras pur și simplu. Și-a dat demisia, și-a dat lucrurile, mi-a vândut casa și s-a îndepărtat de viața pe care o cunoștea."
Ruth putea simți durerea lui William în propria ei inimă: "Unde este Billy acum?"
"De ce vrei să știi despre el, totuși?", a întrebat Doris.
Apoi, femeia i-a povestit prietenei sale despre scrisoarea pe care o descoperise și despre faptul că voia doar să-l întâlnească o dată și să-și ceară scuze pentru că nu i-a răspuns niciodată.
Înduioșată fiind de poveste, Doris și-a șters lacrimile, s-a ridicat de pe scaun și i-a spus lui Ruth:
"Ridică-te. Mergem să ne întâlnim cu el".
"Chiar acum?", a întrebat ea, șocată.
"Nu ai așteptat destul?", a întrebat-o Doris.
Imediat după, cele două femei s-au dus să-și viziteze vechiul prieten din școală. Ruth era entuziasmată. Urma să își revadă, în sfârșit, marea iubire din liceu. Inima îi tresărea.
După un drum de 30 de minute, s-au oprit, în cele din urmă, în fața unei case superbe cu două etaje, cu o grădină vastă întinsă în fața ei. Atunci, Ruth a zărit un bărbat mai în vârstă, cu părul aranjat, care uda plantele într-un colț. Era el! William! Ce bucurie să-l vadă...
"Billy...", a zis ea, cu vocea-i tremurândă.
Bărbatul s-a oprit din ceea ce făcea și a recunoscut-o pe fosta sa iuită într-o singură clipită: "Ruthie?"
"Ți-am găsit scrisoarea... ieri", a răspuns femeia, extrem de emoționată.
"Ruthie!", a mai adăugat bărbatul.
"Îmi pare atât de rău, Billy. Doris mi-a povestit totul despre tine. Am fost... am găsit scrisoarea ta abia ieri. Îmi pare atât de rău că geaca mea a fost...", a început să explice ea, dar Billy a întrerupt-o imediat. Apoi i-a oferit o îmbrățișare puternică.
"Ruthie, ești aici", a zâmbit William.
"Da, sunt", a zis Ruth, iar apoi a început să plângă.
Seara a devenit foarte emoționantă. Cei doi foști iubiți au stat pe verandă, au depănat amintiri, s-au ținut de mână și au vorbit despre momentele grele din viața lor. Ruth nu mai fusese așa fericită de ani de zile. William o făcea să râdă, să zâmbească, să se simtă încrezătoare. Totul era perfect.
În secret, femeia își dorea ca seara să nu se termine niciodată sau să poată să rămână cu el pentru totdeauna. Dar Ruth știa că, probabil, îl rănise pe William în trecut. În plus de asta, vieților lor se schimbaseră atât de mult pe parcursul timpului. Fiecare avea copiii săi, povestea sa... cum să mai existe șansă de împăcare?
Atunci când s-a ridicat să plece, William a luat-o pe fosta sa iubită de mână și i-a spus: "Așteaptă, vreau să-ți arăt ceva". Apoi a condus-o spre subsolul casei, unde se afla un teanc de cutii mari și maro.
Bărbatul a scos una dintre cutii și a zis: "Am și eu cutii cu amintirile noastre. Și vreau să le deschid pe fiecare dintre ele cu tine. Poate pe parcursul a două zile. Sau poate încetul cu încetul, pe parcursul restului vieții noastre. Oricum ar fi, te rog să rămâi."
Ruth a încercat să se oprească o clipă înainte de a spune "da". Apoi, s-a întors în brațele lui, și a simțit, în mod bizar, cum inima sa se reîntregește, iar ea își recăpăta viața.
Pentru prima dată după mulți ani, se simțea ca și cum ar fi fost acasă...
Tu ce crezi despre această poveste emoționantă?
Urmareste-ne pe Google News
