Răspunsul la această întrebare se află în interiorul nostru, căci fiecare om are anumite motive pentru care simte nevoia să primească validare. De exemplu, eu am fost o femeie care s-a dezvoltat destul de târziu. În timp ce toate celelalte colege aveau... forme, eu îmi puneam trei sutiene în fiecare dimineață - mă îmbrăcam așa ca nimeni să nu știe că sunt diferită. Simțeam că am rămas în urmă și că toți vor râde de mine dacă nu sunt la fel ca ei.
Iar acesta nu a fost singurul gest extrem pe care l-am făcut. În școala primară am mințit că iubesc mai mult cățeii decât pisicile, doar pentru a intra în clubul iubitorilor de căței de pe terenul de joacă. De fapt, această afirmație mincinoasă însemna doar intrarea în clubul de la locul de joacă și portița de socializare cu alți copii de acolo. Deși adoram pisicile, am renunțat la preferința mea și am luat dosarul surorii mele în care erau adunate fotografii ale unor cățeluși drăgălași. Am folosit această „dovadă” suplimentară pentru a-mi dovedi apartenența la grupul lor.
În liceu, povestea a continuat, căci un alt episod marcant mi-a rămas în minte. Am fost atunci într-o excursie la Disney, dar nu voiam să par copilăroasă și să mă judece vreun coleg, așa că mi-am acoperit brațele cu autobronzant și loțiune strălucitoare. Îmi doream să pară că sunt bronzată și chiar mi-am suflecat mânecile, sperând că toți vor observa că nu eram o copilă iubitoare de personaje Disney, ci o femeie matură cu trupul sărutat de razele soarelui.
Nici la maturitate nu am învățat în totalitate să ignor părerile celorlalți și am mai căutat multă vreme validarea lor. De ce spun asta? Acum câțiva ani, am urmărit finalul sezonului unui serial pe care nu-l mai văzusem niciodată. Toți colegii de la biroul la care lucram l-au urmărit pentru că le plăcea. Nu era pe gustul meu, dar am îndurat cele două ore îngrozitoare. A fost oribil, numai că eram atât de disperată să mă integrez... Îmi era de ajuns chiar și dacă purtam o scurtă conversație lângă aparatul de cafea, în timp ce așteptam să ne umplem cănile.
Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că am făcut așa ceva. Mă amuz când îmi aduc aminte de toate lucrurile de care am fost în stare pentru a mă simți acceptată. Comportamentul nostru devine de-a dreptul nebunesc în momentele în care ne simțim inferiori și vrem să le demonstrăm celorlalți că suntem ca ei. Dar de ce nu ne gândim niciodată că am putea fi, de fapt, superiori pentru că nu ne asemănăm cu mulțimea?
Când vom fi pe patul de moarte, ne vom aminti cu tristețe de energia irosită în zadar și de timpul pierdut în compania persoanelor nepotrivite. Ne vom întreba cum ar fi fost dacă ne-am fi făcut prieteni care aveau aceleași preferințe ca ale noastre. Ne vom gândi cum ar fi fost să facem parte dintr-un grup de oameni care iubesc pisicile, ne vom întreba cât de confortabil ne-am fi simțit fără două sutiene în plus și ce vise am fi putut atinge. Și atunci de ce să acționăm împotriva dorințelor noastre?
Gândește-te cât de bine va fi să privești înapoi la sfârșitul vieții și să știi că ți-ai trăit fiecare zi așa cum ai vrut. Să nu ai regrete. Să te mândrești că nu te-ai ascuns, că nu ai insinuat că ai fi altcineva.
Acest articol este o adaptare a celui scris de Kelsey Pfleiderer și publicat pe Love What Matters. Autoarea a depășit acum toate aceste piedici pe care propria minte i le punea în cale. A devenit mamă și este o femeie matură, care trăiește viața din plin.
Citește și: Nu am înțeles problemele psihice până nu am fost diagnosticată cu depresie
Urmareste-ne pe Google News
