Satul Cerbu, din comuna Copălău, județul Botoșani, este deja celebru pentru poveștile spuse de localnici despre pădurea care se presupune că ascunde „Poarta Iadului”. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii din zonă au observat o serie de fenomene stranii în desișul pădurii Buduhal, pe care mulți o consideră blestemată.
Noaptea, peisajul este ca desprins dintr-un film horror, mai ales dacă ne gândim la toate poveștile care s-au spus de-a lungul timpului despre persoanele care au avut curajul să pășească în întuneric, pe potecile înguste ale acestei păduri.
Legendele au legătură, în mare parte, cu vulcanii noroioși aproape stinși, pe care oamenii locului îi numesc „smârcuri”. Se spune că oricine intră pe acel teren misterios riscă să își piardă simțul orientării și să uite de noțiunea timpului. Potrivit mărturiilor celor care stau în zonă, unii ar fi „bântuit” zile în șir printre arbori, iar alții și-ar fi pierdut chiar și mințile, după ce nu au mai găsit calea de ieșire din acel tărâm înfricoșător.
„Este un loc blestemat. Pe acolo umblă Necuratul. Așa ne spuneau bătrânii. Poate că am auzit poveștile și așa mi s-a părut, dar când am mers pe acolo, am înghețat de frică. Nu știu de ce, dar mi-a venit să o iau la goană. Parcă simțeam pe cineva care mă urmărește. Mulți s-au pierdut zile în șir și ieșeau cu mințile rătăcite. Ferească Dumnezeu.”, a povestit nea Ilie din Copălău.
5 locuri bantuite care iti vor da fiori
Ce este, de fapt, „Poarta Iadului” din pădurea Buduhal
În urmă cu foarte mulți ani, vulcanii noroioși de la Cerbu erau încă activi. În locul lor au rămas ochiuri uriașe de mlaștină cu apă, noroi și stufăriș. Trei dintre aceste particularități de relief se află la marginea pădurii, iar cea mai mare dintre ele are un diametru de 40 de metri.
Această porțiune uriașă de mlaștină îi face pe oameni să simtă cum genunchii li se înmoaie de frică, mai ales pentru că a primit denumirea „Poarta Iadului”. Se spune că are o vechime de 3.000 de ani, că nu are fund și că dacă un om scapă acolo, i se pierde urma imediat.
„Buduhal se cheamă, nimeni nu mai știe de ce. Oamenii îi mai ziceau lunca smârcului de la un soi de lac din pădure. Lacul acela nu o scăzut niciodată, chiar dacă a fost secetă. Ba chiar la anumite timpuri creștea. Am auzit că s-au înecat unii în smârc, dar nu știu eu sigur.
Când eram mic, m-am dus acolo, dar după aceea nu. Este ceva de bagă frică în suflete. Eu nu pot să spun ce, fiindcă nu știu. Este un loc fără fund, cine cade în el, nu mai iese”, a dezvăluit nea Ilie Siminiceanu, un bătrân trecut de 95 de ani din localitate.
Iar acestea nu sunt doar povești transmise din generație în generație, căci și oamenii mai tineri dețin informații importante despre locul care ridică numeroase semne de întrebare. Alexandru Bălăucă, profesor și fost bibliotecar, știe din surse sigure că zona a fost cercetată de o firmă care se ocupă cu exploatarea petrolului și că specialiștii nu au putut găsi fundul acelei mlaștini. Iată ce și-a amintit bărbatul:
„Smârcul este numit „poarta iadului” pentru că are un diametru de 40 de metri. Se spune că de acolo ar fi ieșit necuratul, iar locul e blestemat. Oamenii ar fi dispărut fără urmă, trași în el. Evident, pentru mine sunt doar legende și atât. În anii 80, niște specialiști au venit să caute țiței în el. N-au găsit decât apă și nămol. Nu l-au putut măsura, fiindcă nu au dat de fund. Am văzut cu ochii mei.”.
Un alt localnic a auzit o altă poveste de groază despre acel loc enigmatic. El știe din moși strămoși o întâmplare care s-ar fi petrecut cu mult timp în urmă.
„Pădurea este blestemată, ar umbla necuratul prin zonă. De fapt, smârcul este considerat o adevărată poartă a iadului. Tuturor le era teamă să se apropie de el. Toți înconjurau. Am auzit povești cum dispăreau oamenii care mergeau prin pădure, fără urmă.
Se spune că un mare boier, care avea moșie la Flămânzi, a trecut pe aici și vizitiul lui a adormit. Era cu fiica și cu ginerele. Dormeau toți. La cai parcă le-a luat cineva mințile, oamenii spun din tată-n fiu că era necuratul din smârcuri și au intrat caii acolo. Au pierit toți.”, a spus Ioan Ungureanu, un referent agricol din zonă.
Dar Ilie, bătrânul de 95 de ani menționat anterior, își amintește că smârcul avea și o altă întrebuințare în vremurile demult apuse, când tehnologia nu era suficient de dezvoltată pentru a-i ajuta pe oameni să facă previziuni meteorologice. Iată și o poveste realistă despre mlaștina care sperie astăzi pe toată lumea:
„Era ca un fel de semnalizare că se schimbă vremea. Bătrânii știau că atunci când trebuia să vină ploaia, parcă se tulbura nu știu cum smârcul. Când venea secetă, ieșea așa humă pe marginea lui.”
Un alt bătrân din comună, în vârstă de 80 de ani, și-a amintit experiențele trăite în tinerețe în acea pădure. Se pare că a încercat să sfideze toate legendele care i-au ajuns la urechi și s-a aventurat să exploreze acele meleaguri. Iată ce a avut de zis Aurel Manolache:
„Eu m-am născut în 1930. Când eram mic, mi-am făcut curaj cu niște băietani și am zis „hai la smârc”. Era ca un lac cu apă limpede și frumoasă. Era singurul smârc pe vremea aceea. Ne-a fost frică pentru că am auzit poveștile, mai ales cea cu trăsura boierului.
Prin 1946 a mai apărut un smârc la ieșirea din pădure. Era un pământ vânăt și bolborosea. Era să pierd o oaie în el. Oamenilor le era frică de ele, mie nu. Dar mă păzeam, erau periculoase, mâloase și adânci. Pe vremea CAP-ului erau 3 smârcuri pe câmp, nou apărute, și bolboroseau.
Un inginer m-a pus odată să măsor adâncimea. Am luat o prăjină lungă și am băgat-o toată în el. Nici urmă de fund. La început erau cât un fund de găleată. După aceea au tot crescut. Tot mai mult și mai mult.
Au vrut cei de la CAP să toarne pământ, să astupe sau să îl niveleze. Îi încurca la agricultură. Ăștia mai bătrâni le-au spus să își vadă de treabă, dar nu au înțeles. A venit un băiat cu buldozerul și a trecut peste al treilea smârc, aproape de cel mai mare. A intrat cu tot cu buldozer. Noroc că a sărit din cabină și l-au tras oamenii. Buldozerul a mai rămas până să se scufunde. S-au chinuit toată ziua la șufă să îl tragă cu un tractor.”
Pentru a-i liniști pe oameni, specialiștii care au evaluat zona vin cu explicații pertinente de câte ori au ocazia. Se pare că există justificări logice pentru modul în care relieful din acea zonă s-a transformat de-a lungul anilor.
„Ieșirea gazelor din subsol la suprafață determină deplasarea apei din adâncime și antrenarea particolelor argiloase și nisipoase din straturile de rocă. Rezultă un noroi, mai mult sau mai puțin vâscos, care se ridică prin crăpăturile ce taie straturile și care, la suprafață, se revarsă, creând în timp un relief specific.”, a subliniat Mihai Poclid în „Monografia geografică a județului Botoșani”.
Nu-i așa că nicio poveste nu mai pare la fel de fioroasă după ce ai citit explicația expertului în domeniu? Totuși, ca orice loc în jurul căruia s-au construit legende, pădurea Buduhal rămâne un obiectiv turistic de luat în calcul. Mulți oameni sunt incitați de astfel de povești și vor să simtă energia locurilor. Ai avea curaj să faci o vizită în satul Cerbu?
Templul Ursitelor: locul sfânt care împlinește dorințele turiștilor
Urmareste-ne pe Google News
