O incursiune plină de suspans în trecut: „Vila Aquamarine” de Monica Ramirez te va ține treaz până târziu în noapte!
„Diversitate” trebuie să fie cuvântul care caracterizează cel mai bine aparițiile literare ale Monicăi Ramirez. Scriitoarea română, cunoscută pentru romanele polițiste și pentru seriile care ar pune la respect și Scandi Noir-ul, a fermecat în egală măsură cu volumele de aventuri și dragoste, cu impresionanta distopie Metropolis, dar și cu dramele de sine stătătoare la care se pricepe de minune.
Ce trebuia să se adauge la acest parcurs complex și cosmopolit? Evident, ficțiunea istorică. Dacă îți plac creațiile australiencei Kate Morton (noi suntem fane), pregătește-te să o detronezi în preferințe, căci „Vila Aquamarine” e mai vie, mai răvășitoare și mai fascinantă. Rămâi alături de noi pentru recenzia celui mai nou roman semnat Monica Ramirez!
„Viitorul este trecutul care se întoarce pe altă poartă”
Dacă o citești pe Monica Ramirez, știi că obișnuiește să își înceapă romanele cu un motto sugestiv, dar parcă niciodată nu a fost mai semnificativ mesajul decât în cuvintele de mai sus, ce îi aparțin lui Arnold H. Glasow, un om de afaceri și comedian american. Iar după această marcă înregistrată Monica Ramirez, urmează una dintre cele mai în forță descinderi în peisajul unui roman, descrierea Vilei Aquamarine, „fortăreața placată cu pietre azurii de ardezie și apatit”.
Încă în picioare în prezentul eroilor săi, Vila Aquamarine „nu va exista veșnic”, anticipează autoarea, pentru că „fortărețele dispar. Vilele dispar. Oamenii dispar. Dar secretele rămân”. După un asemenea incipit, mai e de mirare că tremurăm de nerăbdare să aflăm cine este fata îmbrăcată în rochie albă care plutește delicat pe o apă brăzdată de trandafiri roz, atât de vie inclusiv pe copertă?
Însă „Vila Aquamarine” știe să țină de secretele sale (și de protagonistele pline de spirit) și ne invită mai întâi să pătrundem în lumea Tarei Kilmartin, o jurnalistă de investigații de la The Irish Times, care s-a întors acasă, în orașul Waterville, din Comitatul Kerry, pentru a locui o vreme la mama sa. Cititorul înțelege instinctual că s-a petrecut ceva cu frumoasa fată roșcată, care e surprinsă căutând cărți cu care să își treacă timpul la magazinul de haine second-hand Oldies but Goldies, unde lucrează Eliza, prietena mamei sale Moira. Dar, precum vila, și Monica Ramirez ține cu dinții de secretele eroinelor sale, dozându-ni-le cu grijă, picătură cu picătură, exact așa cum se cuvine.
Ca să-și țină fata departe de întunecata prăpastie a depresiei, Moira pune la cale un plan ce se va desfășura fir cu fir pe parcursul narațiunii. Iar atunci când o scrisoare veche alunecă mânată parcă de forța predestinării dintre paginile unei cărți de Agatha Christie, începem să surprindem în toată măreția ei „schema”. Epistola nu mai văzuse lumina zilei din 3 august 1940, când autoarea sa, Evangeline, scria unei misterioase și dragi „T” că sosește cu primul vapor, după o adevărată aventură în care, plină de istețime, reușise să își ia în mâini viața complicată de femeie a perioadei interbelice, fugită de acasă în mugurii războiului de teama unui „demon” și mai întunecat decât armatele lui Hitler.
Te face curioasă? Cum să nu! Și pe Tara, care începe să investigheze culisele dispariției unei femei care a trăit cu mai bine de 80 de ani înaintea sa.
Pentru cititor, „Vila Aquamarine” e o fortăreață de secrete, dar pentru Evangeline e „vila de cerneală”, ascunsă după o perdea de iederă, din care vrea cu disperare să se elibereze. Când Tara îi trece pragul, cu aproape un secol mai târziu, îl descoperă acolo pe ultimul lord, Albert Rathmoore, un bătrân cu probleme psihice și dispoziții schimbătoare care se teme încă de fantoma mătușii sale Evangeline (sora tatălui său), pretinzând că întreaga casă și locuitorii săi sunt blestemați de fata care și-a pierdut viața înecându-se.
Google, cercetările istorice, analele locale, dar mai ales o fotografie de epocă, în care Evangeline, purtând în păr un superb pieptene sub formă de fluture cu rubine și safire, o ține de mână pe o tânără șatenă aprind imaginația Tarei și dezvăluie tușă cu tușă tabloul unui mister care e mult mai mult decât pare la prima vedere. Pentru Albert și Niall, o centenară ce i-a fost servitoare lui Evangeline și s-a bucurat de ajutorul său, fata s-a înecat, pentru fiul Lordului, Weeler Rathmoore – un doctor chipeș care face să bată mai repede inima Tarei -, Evangeline s-a sinucis, dar când constată că aparenta dată a morții sale precedă misterioasa scrisoare, jurnalista noastră ajunge la concluzia că lucrurile stau cu totul altfel. Ca să uite o tragedie personală, eroinei nu îi mai rămâne decât să dezgroape un trecut apus, dar care încă își ține răsuflarea, precum „respirația caldă” a muntelui impunător și vânăt ce se înalță în spatele vilei Aquamarine.
Iar pe firele trecutului pornim și noi, căci romanul Monicăi Ramirez se ramifică pe trei planuri. Într-unul o cunoaștem direct pe Evangeline, văzută prin ochii Tessei, cumnata sa ce și-a unit destinele cu Edward. Tessa e o orfană ce și-a depășit condiția deschizând un butic de modă și care e nevoită să trăiască pe viu ororile Blitz-ului, respectiv asalturile aeriene și bombardamentele susținute de Germania nazistă contra Angliei lui Churchill, ultima redută ce a ținut piept în anii 40 războiului de anexare a lui Hitler.
În al treilea plan, ne așteaptă tot o femeie, de data aceasta o adolescentă. Harmony Rathmoore e a doua spiță a familiei aristocratice, iar în anii 60 e nevoită să se mute alături de părinții săi Tessa și Edward înapoi la Vila Aquamarine. După ce fratele său se sinucide, Edward simte datoria să își preia titlul. Curând, copiii și soția sa vor fi protagoniștii unui incident ce le va schimba pentru totdeauna viețile.
Fata cu par bălai și ochi de fum și alte nuanțe feminine
Printr-o mișcare briliantă, Monica Ramirez ne descoperă frânturi de istorie prin ochii protagonistelor sale, la propriu și la figurat. Evangeline, spiritul rebel, mezina unei familii aristocrate, care își urăște rădăcinile și care participă pe ascuns la reuniunile IRA, e o femeie înaintea vremurilor sale. Nu acceptă că părinții vor să o căsătorească cu un bărbat de două ori mai în vârstă și insistă să demonstreze lumii că femeile sunt egale cu bărbații și uneori mai puternice decât ei. Evangeline are „ochi de fum”, un detaliu atât de evocator al destinului său.
De partea cealaltă, Tessa, alter ego-ul său, e tot ce ar fi putut fi Evangeline dacă nu s-ar fi născut în puf și ar fi înfruntat greutățile vieții. Puternică, plină de resurse, frumoasă și inteligentă, Tessa îl cucerește pe bogatul și chipeșul Edward pe când vindea parfumuri la Harrods, dar e reticentă să creadă în propria sa variantă a Cenușăresei. Pe când Evangeline e naivă și idealistă, visând să schimbe societatea, Tessa e o supraviețuitoare care știe că pentru a răzbi mai des trebuie să te adaptezi decât să faci revoluție. La un moment, în roman, ochii ei sunt descriși ca fiind plini de întuneric, dar te vom lăsa să descoperi singur/ă de ce.
Liantul dintre ele, Tara are ochi albaștri-verzui și pare a fi exact compromisul ideal între două femei atât de diferite, atât de vibrante și atât de inspirațional descrise. Prin această triadă feminină, Monica Ramirez s-a întrecut pe sine și a creat personaje care îți rămân mult timp în minte și încă mai mult timp în inimă.
Încă un capitol...
Nu poți lăsa din mână „Vila Aquamarine”. Sigur, asta e specialitatea casei la Monica Ramirez, dar romanul de față te va ține în mod deosebit treaz/ă până la ore târzii din noapte. De departe, cea mai mare forță în narațiune o are trecutul. Vorbim despre o perioadă gigantică din istoria umanității, „Bătălia Angliei” și primele faze din Al Doilea Război Mondial, când libertatea a atârnat de un fir de ață. Atât de evocator e Blitz-ul londonez descris de Monica Ramirez încât la intervale regulate o să cauți cerul de explozii! Atâta putere are narațiunea scriitoarei române.
Plin de inspirație e faptul că, în miezul iadului rostogolit din cer, londonezii trăiau din plin, mergeau să danseze, să joace polo pe măgari sau să se iubească de parcă ar fi înțeles străfulgerător legile vieții. Dar mai bine o lăsăm pe Monica Ramirez să descrie aceste scene, căci „le zice” mai bine ca oricine.
„Londonezii își vedeau de treburile lor zilnice cu un aer sfidător și un ochi la cer”.
Dacă a subestimat ceva în viața lui Hitler - cu consecințe fatale - nu a fost nici conducerea determinată a lui Churchill, nici uriașa putere a americanilor, ci reziliența englezilor, iar autoarea surprinde perfect acest spirit de neînvins.
Desigur, nici descrierile nu lipsesc, și aici talentul Monicăi Ramirez e arhicunoscut!
„Oceanul era o panglică neagră în depărtare și cerul conținea ultimele răsuflări ale cheagului întunecat de nori pe măsură ce ploaia murea sufocată de ceață”.
„Ploaia se oprise și soarele se strecurase printre nori, arătând ca o minge imensă din chihlimbar pe un pat de vată de oțel”.
„Aerul rămăsese rece și umed, cerul devenind de un argintiu ciudat și translucid precum aluminiul. Și apoi o fărâmă din lumina lunii se strecură printr-o crăpătură în nori, ca și când o ușă s-ar fi deschis undeva în adâncurile cerului”.
„Protocol 9” de Monica Ramirez: îndrăznești să plonjezi direct în mintea unui criminal?
Romanul „Vila Aquamarine” a fost lansat în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2024 și poate fi achiziționat din mediul online. În ce ne privește, o încurajăm pe autoare din tot sufletul să continue cu ficțiunea istorică, fiindcă e un gen care îi vine mănușă. Abia așteptăm să aflăm și părerea ta!
Surse foto: facebook, Microsoft Bing
Urmareste-ne pe Google News
