Un prieten care îmi este și mentor mi-a spus acum câteva zile ceva care mi-a dat mult de gândit: „Ești adus în genunchi, frate... acceptă să îngenunchezi.”. Nici măcar nu am mai dormit noaptea de atunci...
Sincer, prima mea reacție nu a fost deloc bună. Am început să îmi analizez obsesiv situația actuală și mi-am dat seama că... sunt o dezamăgire și că ar trebui să-mi fie rușine cu mine. Cum am ajuns în halul ăsta? În cele mai sălbatice și nebunești vise ale mele nu mi-aș fi putut imagina că la 37 de ani nu voi avea habar despre ce vreau să fac cu viața mea... cu atât mai puțin că voi ajunge în genunchi.
Mi-am dorit să fiu medic dintotdeauna... încă de când l-am cunoscut pe medicul pediatru dr. Peeden. Am muncit constant și din greu pentru a-mi atinge acest obiectiv. Dar ce se întâmplă când îți împlinești scopurile și îți dai seama că ești atât de nefericit? Și că ai ratat atât de multe pe parcurs?
Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții căutând un nou munte de urcat. De cele mai multe ori am neglijat călătoria, nu m-am bucurat de ea și nici nu am savurat momentul. Ochii mei erau ațintiți doar spre vârf. Din păcate, nevoia aceasta a mea m-a costat foarte mult. Mi-am pierdut mulți prieteni, am ratat numeroase experiențe deosebite, dar și bucurii valoroase. Șinu în ultimul rând, m-am pierdut pe mine pe parcurs...
În urmă cu câteva luni, am avut o conversație foarte incomodă cu tatăl meu. Ne-am așezat amândoi la masa din bucătărie, iar el, blând, dar vizibil dezamăgit mi-a povestit cât de supărat era că mi-a dispărut sclipirea din ochi de vreo doi ani de zile. M-am înfuriat să aud asta și am negat că s-ar întâmpla așa ceva. Am vrut să caut un vinovat, să infirm și să închei discuția. Mă lovisem de adevăr... și mă durea. Avea dreptate. Doar eu eram de vină pentru situația în care mă aflam. Doar eu mi-am permis să ajung în felul ăsta. Nu ar fi trebui să fac asta vreodată.
La momentul actual, soția mea scrie o carte despre bucurie. Ea a reușit să-și clădească o carieră pe baza capacității sale unice de a găsi fericire în cele mai adânci și întunecate crăpături și crevase ale acestei lumi. Sincer, îi ascult vorbele deseori și mi se pare că vorbește o limbă străină. Pur și simplu nu înțeleg nimic.
Cum face asta? Cum reușesc alții să facă asta? Poate că acceptă pur și simplu și se bucură de această călătorie. Chiar nu știu. Dar revenind la ceea ce mi-a zis mentorul meu, cred că este timpul să îngenunchez. Nu, nu vreau să renunț, ci doar vreau să mă bucur și să apreciez oportunitatea de a face acest lucru. Atâția oameni se luptă din greu. Văd asta în fiecare zi. Nu au de ales decât să continue să tragă cât de mult pot pentru a se menține pe linia de plutire. Nu au timp să îngenuncheze, nici nu le stă gândul la așa ceva.
Viața este prețioasă. Oamenii sunt prețioși. Experiențele sunt prețioase. Iar timpul nostru este de neprețuit. Doamne, ajută-mă să-mi privesc obiectiv viața... cu mulțumire și înțelegere. Dă-mi curajul să urmez o nouă cale și, cel mai important, să găsesc bucuria pe parcursul călătoriei mele...
Citește și: Mi-am cunoscut soțul la 23 de ani și ne-am căsătorit pe loc. După 14 ani mi-am dat seama că sunt lesbiană
Sursă articol: Lovewhatmatters
Urmareste-ne pe Google News
