Apelul disperat al Mariei, o femeie căreia i-a fost furat copilul la naștere în urmă cu mai bine de 30 de ani. „Mama te caută. Mi-au luat copilul la naștere, m-au mințit că este mort și l-au dat altei familii"
Maria Popov, o femeie din satul Țipala, raionul Ialoveni, poartă de 37 de ani o durere pe care spune că nu a reușit niciodată să o stingă. În anul 1989, a născut al treilea copil, un băiat, la maternitatea din Ialoveni, însă la scurt timp după naștere i s-ar fi spus că bebelușul a murit. De atunci, femeia trăiește cu bănuiala că pruncul ei nu ar fi murit, ci ar fi fost luat și dat unei alte familii.
Maria spune că nu a primit niciun document clar despre naștere, moarte sau cauza decesului copilului și că a fost pusă să semneze un act pe care nu l-a înțeles, într-un moment în care era slăbită, speriată și sub efectul injecțiilor. Acum, după mai bine de trei decenii, mama face un apel public, în speranța că băiatul ei, dacă este în viață, va afla adevărul și va dori să o cunoască.
Nașterea din 1 martie 1989, momentul care i-a schimbat viața
Maria își amintește cu exactitate data și ora la care a născut: 1 martie 1989, la ora 8:40, la maternitatea din Ialoveni. Spune că sarcina a fost dusă la termen, iar copilul s-a născut viu, bălai și sănătos. Pentru ea, tocmai acest detaliu face ca tot ce a urmat să fie și mai greu de înțeles.
„Pe 1 martie 1989, la ora 8:40, am născut al treilea copil. L-am născut normal. Al treilea copil l-am născut așa, ca pe primul. M-am bucurat când am zis: slavă Domnului, că este tot normal, nu este vânăt, totul este bine.”
„L-a înfășat în fața mea. Eu l-am văzut. Totul era bine. Nu l-am ținut în brațe, pentru că eu eram după naștere. Mi-au legat mâna, copilul l-au înfășat și l-au pus lângă mine, pe o masă. L-am văzut viu, bălai, tot normal.”
Mirabela Dauer rupe tăcerea despre bătăile primite din partea fostului soț: „M-a băgat în spital”
A pierdut mult sânge și a rămas fără copil lângă ea
După naștere, Maria spune că starea ei s-a înrăutățit brusc. Ar fi pierdut mult sânge și ar fi fost găsită de o angajată a maternității, care a cerut ajutor. Femeia susține că, în acele momente, era slăbită, confuză și nu își mai amintește exact când a fost luat copilul de lângă ea.
„A venit servitoarea și a dat peste mine. A strigat așa: Doamne, ce-i cu femeia aceasta? Uite ce baltă de sânge este aici. Și s-a întors spre ușă și a strigat: repede încoace, că femeia asta moare.”
„Am avut scurgere foarte mare de sânge. Am avut noroc de servitoarea aceea că a venit și a dat peste mine. Dacă nu venea servitoarea, eu puteam să fiu moartă. Mi-au pus injecții, tare multe injecții, și m-au mai ținut acolo, în camera în care am născut.”
„Copilul a murit”. Cuvintele care au lăsat-o fără răspunsuri
Maria povestește că a doua zi, când celelalte mame își primeau copiii, ea nu și-a mai văzut băiatul. A început să întrebe ce se întâmplă, iar șefa maternității, pe care o numește Olga Pantelevna, i-ar fi spus să își lege pieptul. Pentru ea, acea formulare a fost primul semn că se întâmplase ceva grav.
„A venit aproape de amiază Olga Pantelevna, șefa maternității. A mers la toate femeile și pe urmă a venit la mine. S-a uitat la mine, m-a controlat și a zis: dumneata să îți legi pieptul. Când mi-a spus să îmi leg pieptul, parcă mi-a căzut podul acela în cap.”
„M-am dus să o caut pe Olga Pantelevna și am întrebat-o de ce îmi spune cuvântul acesta, să îmi leg pieptul. Ea mi-a spus: pentru că al dumitale copil a murit. Eu am început să plâng și am spus: dați-mi copilul, dați-mi copilul măcar așa mort.”
„Dați-mi copilul, măcar mort...”
Femeia susține că a cerut să îi fie dat copilul, pentru a-l duce acasă și a-l înmormânta. Spune că răspunsurile primite au fost neclare și dureroase, iar faptul că nu i s-a explicat clar ce s-a întâmplat cu bebelușul i-a alimentat, în timp, bănuielile.
„Eu nu puteam să stau în salon să văd mamele acelea cum își alăptează copiii, iar copilul meu nu era. Am spus: dați-mi copilul, dați-mi copilul măcar așa mort. Dar ea spunea că acești copii se aruncă împreună cu rămășițele acelea. Eu am zis: cum așa să se arunce?”
„Eu vreau să îmi dați copilul acasă sau să știu că este copilul meu. Ea a zis: nu știu dacă o să putem să facem așa. Asta m-a pus pe gânduri. Eu stau la îndoială, pentru că nu am știut dacă acela era copilul meu.”
„Eu am semnat, dar eu nu știu ce am semnat”
Maria spune că, înainte să plece acasă, ar fi fost pusă să semneze un act. Susține că nu l-a citit și că nu a înțeles ce conținea, pentru că era slăbită, sub efectul injecțiilor și copleșită de vestea morții copilului. Acesta este unul dintre lucrurile care o macină cel mai mult și astăzi.
„Mi-au spus că s-au interesat cine sunt, ce familie suntem, că sunt o femeie educată. Dacă vreau să mă duc acasă, să semnez că nu o să merg la cimitir, că nu o să plâng acolo, că nu o să dezgrop copilul vreodată și că nu o să caut dreptate.”
„Eu am semnat, dar eu nu știu ce a însemnat. Poate eu am semnat un contract că dau copilul. De asta am ajuns azi aici în studio, pentru că eu tot timpul am în suflet amintirile acelea. Îmi pare că ei mi-au luat copilul acela.”
Niciun document despre naștere, moarte sau cauza decesului
Un alt motiv pentru care Maria spune că nu și-a găsit liniștea este lipsa documentelor. Femeia susține că nu a primit un certificat clar, nici o explicație medicală, nici un act din care să reiasă ce s-a întâmplat cu copilul născut viu, la termen, în maternitatea din Ialoveni.
„Nu mi-au dat niciun document că eu am avut copil. Nu am primit la mână niciun document că am născut copilul, că a fost viu, că a fost mort sau de ce a murit. N-am primit niciun document.”
„Eu simt tot timpul parcă am un foc în suflet și simt că el este. Eu simt că el este. Am fost și la mănăstire, iar părintele mi-a spus: inima de mamă simte, trup din trup, os din os ieșit, ea simte.”
A îngropat un copil, dar spune că inima îi caută alt fiu
Maria povestește că, în cele din urmă, i s-a dat un bebeluș mort, pe care l-a dus acasă și l-a înmormântat pe 3 martie. I-a pus numele Porfirii, după sfatul unui preot, i-a făcut monument și merge la mormânt. Cu toate acestea, femeia spune că nu a fost niciodată pe deplin convinsă că acel copil era fiul ei.
„Mi l-au dat în brațe mort. L-am ținut în brațe mort. L-am dus acasă și pe 3 martie l-am îngropat. L-am desfășurat, l-am scăldat, l-am îmbrăcat, dar eram ca într-un vis. Am văzut că era băiat, era bălai, dar tot timpul am rămas cu îndoiala.”
„Mă duc la cimitir și îi spun: tu ești tot copilul meu, că te-am îngropat, te-am spălat, te-am îmbrăcat ca pe un copil al meu, dar ajută-mă, te rog, să-mi găsesc copilul meu. Tu ești un înger, ajută-mă, te rog, să-mi găsesc copilul.”
„Eu nu i-aș ocărî pe oamenii care l-au crescut”
După 37 de ani, Maria spune că nu caută răzbunare și nu vrea să judece familia care, dacă băiatul ei trăiește, l-ar fi crescut. Dorința ei este să îl vadă, să îl cuprindă și să îi spună că nu l-a abandonat. Femeia crede că băiatul ar putea semăna cu primul ei fiu, Mihail, și speră ca fotografiile de familie să ajute la recunoaștere.
„Nu i-aș ocărî pe oamenii aceia care l-au înfiat. Nu i-aș ocărî. Pur și simplu eu vreau să-mi văd copilul. Mai departe, voia copilului, cum el o să hotărască. Dar eu vreau să-l văd, că parcă am niște săgeți care mă împung în piept, în os. Parcă arde un foc în mine.”
„Aș vrea să facă pasul acesta, să ne întâlnim, să-l cuprind, să-l văd. Nu încerc să îi lepăd pe oamenii aceia. Sufletul lui cum o să-i spună, așa să fie. Poate și el o să vrea să vadă frații lui, că mai are încă trei frați, casa și locul de unde este.”
„Mama te caută”
Maria are acum trei fii în viață, pe Mihail, Ion și Marin, însă spune că al patrulea copil, cel născut în 1989, nu i-a ieșit niciodată din suflet. Femeia are 64 de ani și va împlini 65 pe 28 mai, iar speranța ei este ca băiatul despre care crede că trăiește să vadă mărturia și să își caute rădăcinile.
„Eu vreau să-l văd. Numai vreau să-l văd, să mă liniștesc. Eu nu l-am dat, chiar dacă am semnat ceva acolo. Eram după injecții, nu mi-am dat seama. Dacă părinții care l-au crescut nu i-au spus adevărul, eu mă rog la Dumnezeu ca nicio mamă care înfiază copii să nu ascundă lucrurile acestea.”
„Eu sper că el o să vadă lucrurile acestea. Persoanele care înfiază copii trebuie să spună adevărul, ca acei copii să știe cine este mama lor adevărată. Cele mai importante lucruri sunt acestea: 1 martie 1989, maternitatea din Ialoveni, eu sunt din Țipala, iar la ora 8:40 el s-a născut. Avea cam 3 kilograme.”
Maria trăiește de 37 de ani cu aceeași întrebare: a murit cu adevărat copilul ei sau a fost luat și dat altei familii? Nu are acte, nu are explicații și nu are certitudini, ci doar amintirea unei nașteri, imaginea unui bebeluș văzut viu lângă ea și durerea unei mame care spune că nu a încetat niciodată să simtă că fiul ei este undeva. Apelul ei este simplu și sfâșietor: dacă acel băiat există și dacă va auzi vreodată această poveste, mama lui vrea doar să îl vadă, să îl îmbrățișeze și să îi spună că nu l-a abandonat niciodată.
Surse foto: youtube.com
Surse articol: youtube.com
Urmareste-ne pe Google News
