Te vei convinge că acest lucru este adevărat după ce vei citi povestea unei femei care a fost căsătorită 20 de ani cu un pușcaș din Marina militară. Mai jos găsești o filă din jurnalul ei, în care povestește cu lux de amănunte cum și de ce s-a încheiat totul între ea și tatăl copiilor săi:
Era august, aerul era cald și umed. Încă nu făcusem duș după alergarea de dimineață. Purtam uniforma mea de mamă casnică - pantaloni largi din uniforma Marinei Militare, încălțăminte lejeră, coadă de cal. Mă simt în siguranță în această uniformă. Nu se mulează pe nicio parte a corpului, permițându-mi să-mi ascund defectele fizice.
În această ținută, pot pretinde că sunt acceptabilă, tolerabilă. Așa ceilalți vor înțelege că am făcut ceva astăzi, că am încercat. Dacă mă gândesc și la curățenia pe care am făcut-o, pot spune: „Nu sunt o leneșă, sunt valoroasă. Vă rog să mă acceptați în continuare”. Hainele acestea sunt suficiente pentru a compensa lipsa mea de stil și faptul că nu port nici măcar un ruj pe buze.
Atunci m-am uitat la mine și am conștientizat că mă situez pe linia dintre dezgustător și acceptabil, dar, până acum, a fost suficient pentru ca soțul meu să facă dragoste cu mine o dată pe lună. De 20 de ani avem genul de relație intimă pe care o întreții numai pentru că ai nevoie să te simți demn, genul de amor care îi permite partenerului să știe că ai nevoie de el. Nu îți aduce împlinire, dar măcar ai un scop când o faci.
Este ora cinei și m-am dus în bucătărie să o pregătesc. În acel moment, soțul meu a venit de pe terasă cu o farfurie de burgeri fierbinți.
Instinctul mi-a spus imediat că era ceva în neregulă. Am mers la el așa cum făceam de obicei, pentru că întotdeauna eu iau inițiativa. L-am îmbrățișat, am făcut un pas înapoi, dar mâinile mele au rămas pe umerii lui. M-am uitat atunci în ochii săi și l-am întrebat: „Este totul în regulă cu noi? Suntem în bine?”
În general, știu răspunsul, doar că de această dată nu știam ce îmi va spune. Într-o secundă mi-au trecut o mulțime de întrebări prin minte: Oare e ceva peste care se poate trece? Voi reuși să o mai repar o dată? Va mai funcționa această relație? Am tras atât de mult de această legătură și eram conștientă că într-o zi vom obosi să o luăm din nou de la început.
„Mi-am zis că o să-ți spun doar dacă mă întrebi.”, a răspuns el.
„Nu. Nu. Te rog, nu!”, mi-am zis.
„Este vorba despre o femeie din trecut. Ne-am reîntâlnit în timpul călătoriei noastre de familie la San Diego. Am crezut că mă va respinge din nou. Am început să vorbim. Mă face să mă simt viu.”, mi-a explicat.
În acel moment, m-a cuprins panica pentru că știam ce va urma. Eram sigură că voi încerca să repar totul, așa cum am făcut întreaga viață. Îmi este atât de rușine când mă gândesc la atitudinea mea umilă în fața oricărei situații.
„Este ceva serios? Te rog, nu face asta! O putem repara. Putem face totul să meargă. Ce vrei să fac? Ce pot face să fie mai bine? Te rog, lasă-mă să repar!”.
Așa sunt eu. Implor. Nu am mândrie. Știu asta despre mine. Știe și el. Sunt o femeie disperată, o povară, mi-e rușine și de multe ori îmi e teamă să renunț la ceva stricat. Sunt furioasă că am permis să se întâmple așa ceva. E numai vina mea, din cauza mea am ajuns în această situație. Știu că pot fi mai bună de atât, dar nu sunt. Mă dau bătută prea ușor în lupta cu mine și aleg să fac eforturi pentru a rămâne mereu pe loc. Am impresia că acolo îmi e bine, când adevărul este altul... Poate mi-ar fi mai bine daca aș ieși din zona de confort!
Frica mi-a distrus viața, iar căsnicia noastră a fost construită pe teamă și apoi a prosperat pe baza ei vreo două decenii. Soțul meu m-a cerut în căsătorie pentru că asta a fost ultima dorință a mamei sale. Voia să devină bunică, iar eu am acceptat să am copii pentru că speram să am familia la care visam.
Tata ne-a părăsit pe mine, pe mama și familia noastră fără să spună un cuvânt, de mai bine de 15 ani. Nu voiam să mai trăiesc o astfel de dramă și am avut impresia că mariajul cu un militar de marină îmi va garanta o viață mai bună. Credeam că voi avea siguranță și stabilitate...
Am avut nevoie de 20 de ani ca să îmi dau seama că, de fapt, mi-am purtat căsnicia și familia ca pe o medalie la gât. Bineînțeles, o băgam sub cămașă, pentru că nu este frumos să-ți etalezi victoriile. Dar o scoteam la înaintare ori de câte ori se ivea ocazia.
Acum știu adevărul despre medalia mea. De fiecare dată când o scot, se mai șterge puțin din aurul ce o îmbracă și gâtul meu rămâne verde de la metalul ieftin de dedesubt. Din nefericire, căsnicia noastră este făcută din metal ieftin.
Am continuat să îl implor să îmi mai dea o șansă, dar el a continuat să fie furios și dezgustat. În tot acel timp, mă obseda să văd cum farfuria stătea pe masă și burgerii se răceau. Mi-am dat atunci seama că primisem un semnal și când l-am rugat pe el să treacă să ia chiflele după serviciu. Le-a cumpărat cu un resentiment profund, gândindu-se că nu ar trebui să facă asta. Avea o atitudine care transmitea „Eu aduc toți banii în casă. Acum trebuie să fac și treaba asta?”.
Ani de zile m-am prefăcut că furia nu există de nicio parte, că resentimentele nu-și au locul între noi. Pretindeam că eram fericită să-mi savurez burgerul care venea la pachet cu o porție de ură de sine.
„Nu putem să mâncăm acum și să ne întoarcem la pozatul în familia perfectă?”, am întrebat.
„Nu, nu vom mânca burgerii. Jocul s-a terminat.”, mi-a răspuns tranșant.
Toată discuția noastră de pe terasă a durat 10 secunde, doar că în mintea mea s-au petrecut milioane de alte chestii, parcă am retrăit totul în acele clipe și mi-am făcut multe scenarii. După acele 10 secunde m-am dezbrăcat de secrete și toată lumea a aflat adevărul despre medalia pe care o ascundeam sub haine. Prietenii, familia și copiii au aflat că nimic nu era așa cum părea…
Crezi că această mamă și soție a procedat corect când a acceptat despărțirea, deși ani întregi a luptat să o salveze? Oare a greșit ea în trecut pentru că a tras de o relație care nu a funcționat niciodată? Oare soțul i-ar fi rămas alături dacă nu apărea cealaltă femeie?
Sunt atât de multe întrebări care nu vor primi un răspuns, pentru că destinul acestor suflete a fost deja scris și poate că totul s-a întâmplat așa cum a trebuit. Povestea lor a ajuns la final.
Acest articol este o adaptare a celui publicat pe Your Tango.
Citește și: Am rămas într-o căsnicie nefericită din cauza banilor
Urmareste-ne pe Google News
