Au trecut ani buni de când mi-am pierdut mama. Deși ai putea crede că lucrurile devin mai ușoare cu timpul și că suferința se diminuează treptat, realitatea este total alta. Unele zile... multe zile, majoritatea, de fapt... sunt foarte, foarte grele. Și tocmai în acele momente dificile îmi aduc aminte că ea, cea mai importantă ființă, nu mai este aici.
Mă gândesc la ea atunci când am o decizie importantă de luat sau o veste mare de împărtășit. Cu ea vreau să vorbesc. Doar cu ea, cu mămica mea iubită. Nu-i poate lua nimeni locul. Cea mai mare susținătoare a mea, cea care îmi era vocea rațiunii nu mai este lângă mine și nu mă mai poate ghida. Sigur, am mulți alți oameni care m-ar putea asculta sau ajuta, însă eu am nevoie de mama mea. Doar de ea.
Sursa foto: Pexels
Când mă confrunt cu situații dificile, tatăl meu îmi spune: „Vorbește cu mama ta, știi că ea mereu te va îndruma”. Însă este atât de greu să fac asta. Oricât de mult cred că ea încă face parte din mine, îmi este, pur și simplu, mult prea greu să nu o am aici lângă mine, în persoană. Doare înfiorător de tare, cum nu credeam că ar puteadurea ceva vreodată.
Dar încă vorbesc cu ea. O fac destul de des. Nici nu-i de mirare. Întotdeauna am avut, am și voi avea nevoie de ea. Uneori, atunci când am îndoieli cu o anumită situație, îi cer un sfat sau o rog să mă ghideze în direcția corectă. Deseori mă trezesc implorând-o să-mi dea un semn, să-mi răspundă la întrebări. Și știi ce este chiar ciudat și oarecum nebunesc? Că totul merge bine de fiecare dată când îi vorbesc și o rog să mă îndrume, ceea ce mă face să înțeleg că ea chiar este aici, lângă mine, copilul ei iubit.
Încă am nevoie de ea să-mi limpezească mintea atunci când mă confrunt cu situații complicate. Încă am nevoie de ea să discutăm despre nimicuri. Încă am nevoie de ea să se bucure de reușitele mele, să râdem, să vorbim codat cum numai noi două știam, să ne înțelegem din priviri, fără efort. Încă am nevoie de ea. Mereu voi avea.
Și toate aceste conversații pe care le am cu ea sunt extrem de emoționante. Deseori plâng. Uneori lacrimile doar se scurg fierbinți pe obraji, pe chipul deja brăzdat de suferință, alteori plâng până uit de mine, cu tot trupul.De multe ori mă frustrez atât de tare că vorbesc, parcă, în gol, cu cerul, ci nu cu mama mea în persoană. Și de multe ori mi se pare atât de crud, atât de nedrept felul în care a fost smulsă de lângă mine...
Nu voi ajunge vreodată atât de bătrână încât să nu mai simt, zilnic, nevoia de mama mea. Și nu voi înceta vreodată să mai vorbesc cu ea. Nu cred că voi ajunge în acel punct. De ce aș face-o? Întotdeauna voi avea nevoie de ea. Întotdeauna voi vrea să îi povestesc ce se întâmplă în viața mea, bun sau rău deopotrivă.
Chiar dacă pentru unii pare o nebunie, eu nu voi înceta niciodată să-i vorbesc, să sper că de acolo de unde este ea mă aude și mă îndrumă. Oricât de mare ar fi această distanță fizică dintre noi două, eu știu că este mereu cu mine. Știu că mă călăuzește prin viață... Trebuie să cred asta, e lucrul care mă întărește cel mai tare în această viață în care soarta m-a obligat să pășesc fără ea alături...
Citește și: Scrisoare pentru mama mea din cer, pe care știu că n-o va citi niciodată
Sursă inspirație articol: Herviewfromhome
Urmareste-ne pe Google News
