Eu și soțul meu, Gary, am aflat că nu putem concepe împreună în urmă cu mai bine de 12 ani. Doctorii mi-au repetat, ani la rând, că nu voi putea deveni mamă niciodată. Inima mea era frântă. Îmi aduc aminte momentul în care stăteam alături de soțul meu în cabinetul medicului și o ascultam discursul interminabil. Sincer, nu voiam să aud nimic din ceea ce-mi spunea. Știam deja povestea pe de rost.
"Îmi pare foarte rău, doamnă. Orice altă încercare v-ar putea pune viața în pericol. Nu mai putem face nimic", mi-a spus doctorița, în timp ce inima mea se frângea încet.
Am plecat de acolo și mă simțeam amorțită. Gary încerca să mă facă să mă simt mai bine. Mă îmbrățișa, mă ținea de mână, încerca să-mi vorbească. Dau eu nu-l simțeam, nu-l puteam auzi. Mă pierdusem.
"Nu vom avea niciodată un copil, nu-i așa?", l-am întrebat apoi, cu disperare.
"Dragă...Putem adopta...", a încercat el să mă liniștească.
"Să adoptăm?! Să aducem copilul unui străin în casa noastră? Îmi doream propriul meu copil, copilul NOSTRU!", am țipat eu la el, distrusă.
"Știu... Dar...", a mai zis Gary, dar eu l-am întrerupt.
"Nu vreau să aud asta!", am strigat, din nou, la el.
Următoarele două luni după acest moment cumplit nu au fost deloc ușoare. Într-o seară, când m-am întors acasă de la serviciu, am găsit-o pe sora pe, Wanda, acolo. Mă aștepta. Wanda este sora mea mai mare, cea mai matură și cu picioarele pe pământ persoană pe care o cunosc.
"Ce se întâmplă, Fran?", m-a întrebat ea. Și a continuat: "Sunt sigură că Gary ți-a spus...". Eu am intervenit imediat, nu am lăsat-o să-și termine fraza: "Te-a chemat ca să "negociezi" cu mine!"
"Am auzit că-ți plângi de milă. Plângi și plângi și plângi...", a mai adăugat ea.
I-am explicat apoi, cu ochii în lacrimi, că nu pot avea copii. Credeam că mă judecă pentru asta. Doar ea avea patru...
"Nu te judec, Fran. Sunt îngrijorată pentru tine, la fel ca și Gary. Cred că ai nevoie de o pauză, bine? Du-te într-un loc însorit. Fă-ți timp pentru tine, gândește-te la ce va urma.", a încercat ea să mă liniștească.
"Ce urmează? Ce vrea să însemne asta?", am întrebat-o eu, supărată.
"Ei bine, Fran. Știi că nu vei fi mamă, așa că trebuie să-ți dai seama ce vei face mai departe", mi-a mai spus sora mea.
Într-adevăr, totul avea sens, chiar dacă eu nu voiam să accept asta. În ultimii 15 ani nu am făcut decât să sper că într-o zi voi deveni mamă. Dar era clar că asta nu se va întâmpla niciodată. Trebuia să mă reinventez. Cine eram eu, cu adevărat? Cine era Fran Davidson?
Trei zile mai târziu, am prins un zbor spre Tampa. Planul era să închiriez o mașină și să merg până la Boca Grande. Apoi voiam să mă cazez la un han drăguț aproape de plajă. Acolo, speram eu că îmi voi găsi liniștea. Speram să-mi dau seama ce trebuie să fac mai departe... Aveam un soț minunat, aveam o carieră de succes și trebuia să-mi găsesc o nouă motivație.
Odată ce am ajuns în Tampa, m-am dus să mă întâlnesc cu agentul de la închirieri. Trebuia să îmi dea cheile de la mașină. Zis și făcut! Mi-am luat mașina, am aruncat bagajul pe bancheta din spate, am setat GPS-ul și am plecat la drum. În timp ce conduceam, m-am trezit, pur și simplu, fredonând. Deja mă simțeam mai bine. Wanda avea dreptate. Călătoria asta chiar m-ar fi ajutat să-mi revin.
Totul a fost bine și frumos... până când am ajuns la hanul unde trebuia să mă cazez. După ce am parcat mașina, am auzit un zgomot ciudat din spate. M-am încruntat. Zgomotul părea să vină din portbagaj. L-am deschis imediat, bineînțeles, și... surpriză! Un băiețel se ascundea acolo!
"Ce? Ce faci aici?", am întrebat eu, speriată și surprinsă, în același timp.
Micuțul de doar șase-șapte ani a ieșit din mașină și m-a implorat să nu-l duc înapoi.
"Înapoi unde?", am întrebat eu.
"La casa de copii. Am fugit pentru că ceilalți copii erau răi cu mine. Eram cel mai mic copil...", mi-a explicat el, cu ochii în lacrimi.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Băiatul era plin de vânătăi pe mâinile și picioarele sale subțiri.
"Ceilalți copii ți-au făcut asta?", l-am întrebat cu blândețe. El a dat din cap și părea rușinat.
"Cum te cheamă?", i-am mai zis.
"Eu sunt Kevin. Pe tine cum te cheamă?", mi-a răspuns el.
Am zâmbit și m-am prezentat. Apoi... i s-a luminat fața.
"Ești foarte drăguță, Fran. Vrei să fii mama mea?", m-a mai întrebat el, în timp ce mie îmi tremurau picioarele. Da, sigur că voiam să fiu mamă! De 15 ani îmi doresc asta!
"Kevin, cum ai ajuns în portbagajul meu?", l-am întrebat eu, după ce m-am mai liniștit.
"Am fugit de la casa de copii. Fugeam de copiii mari și nu aveam unde să mă ascund. Am văzut o mașină parcată pe stradă, iar portbagajul era deschis, așa că m-am ascuns acolo. Cred că am adormit pentru că atunci când m-am trezit, mașina se mișca... Apoi s-a oprit, iar apoi s-a mișcat din nou. Mi-a fost frică, așa că am tăcut...", mi-a povestit băiețelul.
"Kevin, trebuie să te întorci. Te duc înapoi la Tampa", i-am spus eu, cu fermitate.
L-am așezat pe bancheta din spate și i-am pus centura de siguranță. El era supărat. Cât timp am condus înapoi spre Tampa, am vorbit foarte mult cu el. Am aflat că a fost abandonat de familia sa pe când era foarte mic și că își dorea nespus de mult o mamă care să-l iubească.
Și nu doar că am povestit foarte mult, dar am și râs împreună. Alături de el m-am amuzat pentru prima oară după luni de zile. După ce ne-am oprit să luam un burger, am aflat că amândoi eram fani Star Wars. Micuțul era atât de inteligent, amuzant și dulce... Mi-a furat, pur și simplu, inima.
După ce am ajuns la casa de copii, am stat de vorbă cu directorul de acolo. I-am arătat vânătăile lui Kevin și i-am spus că voi merge la poliție să raportez ce se întâmplă acolo. El mi-a promis că va avea grijă de băiețel și că va sta cu ochii pe bătăuși.
"Mă voi întoarce. Asta e o promisiune, așa că așteaptă-mă!", i-am spus lui Kevin, înainte de a pleca.
A doua zi, am făcut ceva de-a dreptul neașteptat. M-am dus acasă și am vorbit cu Gary. I-am spus ce aveam în plan, iar el a fost extrem de încântat. Ne-am dus apoi împreună să depunem o cerere de adopție pentru Kevin, iar după un proces lung, am devenit, în sfârșit, o familie. Da, noi trei alcătuiam familie...
Kevin nu mai era copilul unui străin, ci fiul meu. Când oamenii mă întreabă cum am devenit mamă, le spun: "Mi-am găsit fiul în portbagajul unei mașini închiriate!".
Acest articol este o adaptare a celui de pe Amomama.
Citește și: Tocmai am "ieșit", brusc, din depresia mea de 16 ani. Sunt fericită dintr-o dată. Ce înseamnă asta?
Urmareste-ne pe Google News
